Când ne gândim la Bucureştiul interbelic, cel mai probabil îl asociem cu o mașină elegantă, în faţa căreia un domn galant cu baston şi pălărie ajută o doamnă la fel de cochetă să coboare. Sau poate ne vine în minte Calea Victoriei de odinioară, pe care bucureştenii se plimbau relaxaţi şi zâmbitori. Însă, în timp ce lumea bună a Capitalei ieşea pe Victoriei şi se bucura de magazine şi serate muzicale, o mult mai mare parte din populaţia oraşului trăia în gropi de gunoi, în locuinţe improvizate, mici şi suprapopulate, devenite adevărate focare de infecţie.
Robert Stoiculescu a susţinut o conferinţă, la Muzeul Municipiului Bucureşti- Palatul Suţu, pe tema „Locuirea la margine de Bucureşti, între problemă socială şi problemă spaţială”, temă inclusă în lucrarea de doctorat susţinută de acesta acum patru ani.
Conform doctorului în arhitectură, Bucureştiul, care în 1850 începea să fie numit Micul Paris, includea o periferie săracă, care se extindea pe măsură ce Calea Victoriei creştea şi se dezvolta.
„Această discrepanţă devine din ce în ce mai mare odată cu perioada industrializării. Apar gropile de gunoi, în care erau depozitate nisipul şi pietrişul, iar aceste gropi au influenţat dinamica spaţială a oraşului. Locuirea în aceste gropi umede, vătămătoare, a speriat edilii oraşului la sfârşitul secolului al XIX-lea”, explică Robert Stoiculescu.
Şi cărămizile erau abondonate în diverse locuri din Bucureşti, iar populaţia săracă a început să se mute în aceste spaţii, ca să folosească materialele aruncate la construirea unei locuinţe improvizate. Încep să fie locuite, de asemenea, şi fostele fabrici de cărămizi. Spaţiile respective se inundau des şi erau adevărate focare de infecţii.
În 1858 ajunge în Bucureşti medicul Iacob Felix, care devine medicul-şef al oraşului şi redactează, anual, rapoarte de igienă. El identifică 12 astfel de foste cărămidării în 1862, care puteau infesta oraşul cu diverse boli. Patru dintre ele erau populate, iar cea mai celebră era Groapa Neptun, situată la câteva străzi de Grădina Cişmigiu, unde avem astăzi grădina Luigi Cazzavillan, după cum a explicat Robert Stoiculescu.
sursa foto: Nicolae Ionescu, via art-historia.blogspot.com
În Groapa Neptun, unde fusese depozitat gunoiul oraşului, locuiau 30 de familii. Medicul încearcă de multe ori să asaneze groapa, însă nu reuşeşte. Va fi închisă în cele din urmă din motive imobiliare- preţul începe să crească în zonă, iar proprietarii caselor frumoase ridicate acolo încep să pună presiune pe autorităţi.
Altă groapă celebră în epocă era Groapa Pipăita, situată lângă Bariera Dudeşti.
În apropiere, lângă strada Popa Nan de astăzi, exista Groapa Călugărului, în care locuiau 12 familii sărace. Aceste familii subînchiriau cea mai precară şi adâncă parte a gropii unor ţigani nomazi care îşi instalau acolo corturile.
Groapa Floreasca se afla pe locul actualului parc Floreasca şi a luat fiinţă la începutul secolului XX din cauza exploatării de nisip şi pietriş. În 1910 aici apar primele case insalubre, locuite de şomeri, ţigani şi mici funcţionari, după cum a subliniat conferenţiarul.
În 1933, Comisia Planului de Sistematizare decide exproprierea gropii, mai ales a părţii apropiate de lac. Însă apare un conflict intre comisie şi Primaria Sectorului 1. Cum oamenii care locuiau în groapă aveau drept de vot, Primăria Sectorului 1 a continuat să dea autorizaţii de construcţii în zonă, deşi nu mai avea voie. Apar, de asemenea, şi locuinţe solide, realizate de proprietari tocmai ca să fie despăgubiţi de Primărie mai târziu.
Primăria Generala continuă însă procesul de expropriere. 125 de familii sunt astfel somate să părăsească zona contra unor sume de bani. 50 dintre familii acceptă, alte 9 acceptă în schimb un teren în satul Herăstrău. Restul dau în judecată primăria.
Demolarea completă şi umplerea gropii se realizează abia în 1960, însă Robert Stoiculescu spune că nu a reuşit să afle în ce fel, deoarece nu există informaţii în arhive. Oamenii locului i-au povestit însă că au fost luaţi în maşini într-o noapte şi duşi în Bărăgan.
Groapa Ouatu era situată în nordul oraşului, unde este astăzi Parcul Regina Maria.
Şi ea apare în urma unei exploatări de nisip şi pietriş, în 1895, fiind prima groapă de gunoi a oraşului. Casele din groapă erau, de asemenea, mici şi suprapopulate, iar rata mortalităţii era foarte mare din cauza tuberculozei.
foto: Robert Stoiculescu
Locuinţă din groapa Ouatu
sursa foto: Nicolae Ionescu, via art-historia.blogspot.com
Groapa „Valea Plângerii”
Groapa „Valea Plângerii” era situată pe locul Parcului Tineretului. Valea Plângerii a fost concesionată în 1940 prin contract Uzinelor Comunale București, pentru a fi groapă de gunoi 25 de ani, urmând ca după aceea să fie transformată în parc. Amenajarea parcului a început în 1965 și lucrările au durat până în 1974.
sursa foto: Nicolae Ionescu, via art-historia.blogspot.com
Valea Plângerii in 1930
sursa foto: Robert Stoiculescu
Mai exista o groapă pe strada Polonă de astăzi, dar şi în spatele Spitalului Filantropia.
♦♦♦
Conform unor date din 1942, scoase la iveală de inginerul Nicolae Caranfil, Bucureştiul era format în proporţie de 60% din parcelări ilegale şi insalubre.
Gropile erau şi suprapopulate, fapt ce a generat epidemii de tifos şi tuberculoză în multe zone periferice. Într-o casă de 9 metri pătraţi locuiau şi 16 persoane.
Pe măsură ce situaţia se înrăutăţea, edilii încearcă să aducă soluţii. Aşa apare legea din 1910 pentru locuinţe ieftine şi, în urma căreia se formeaza Societatea Comunală de Locuinte Ieftine, care construia însă locuinţe pentru persoane care îşi permit să plăteasca o rată lunară pentru casă, nu pentru persoanele nevoiaşe. Mai multe informaţii despre activitatea Societăţii şi tipul de locuinţe create găsiţi în articolul Frumoasele vile din Vatra Luminoasă, construite iniţial ca locuinţe sociale. Povestea unui cartier.
Cum soluţia din 1910 nu era tocmai o soluţie pentru locuitorii din gropile de gunoi, apar serviciile de asistenţă socială.
Primul serviciu de asistenţă socială a fost creat în 1881, în cadrul Primăriei Generale. Problema era că aceste servicii nu reauşeau să facă diferenţa între oamenii cu adevărat săraci şi şarlatani. Acest lucru se realizeaza foarte greu, în 1929, odată cu înfiinţarea Şcolii Superioare de Asistenţă Socială Principesa Ileana, care făcea astfel de anchete sociale.
sursa-http://www.b365.ro/cartiere-formate-pe-gropi-de-gunoi-sau-cum-se-traia-la-perferie-in-bucurestiul-interbelic-foto_228317.html
