Trebuie spus din capul locului că familia o consider baza educației pentru un copil, școala doar clădește pe scheletul construit acasă. Și evident, cu cât scheletul este mai bine structurat, mai complex, mai ancorat în prezent, cu atât construcția finală va fi mai amplă și mai bine pregătită pentru provocările vieții. Iar acesta ar fi principalul efort al părinților în legătură cu copiii lor. Un copil întreg la suflet, deschis, curajos, cu stimă de sine și respect pentru ceilalți și pentru valori, iată idealul pentru orice părinte și, evident, pentru sistemul educațional, complementar eforturilor de acasă. Deci nu neapărat informație, nu neapărat abilități sau experiențe diferite, nu neapărat o meserie anume, ci ideea de succes implantată în sufletul copilului încă de când acesta este mic.
Părinții sunt în acest sens principalele modele ale copiilor lor, iar viziunea maturilor despre educație marchează profund traseul psihologic și profesional al viitorului adult. Modelul perfect de părinte, în viziunea mea, este acela care are propriul ideal de viață, propriul drum și sens și evită pe cât se poate atitudinea de victimă sau de revoltă la adresa nedreptăților vieții. Provocările depășite frumos de către părinți sunt câștiguri pentru copii.
Educația este o conducere a copilului din exterior către el însuși. Iar noi, părinții și școala trebuie să creștem copiii nu pentru noi sau societate, ci pentru ei. Adulții să urmărească cu atenție înclinațiile naturale ale celui mic, afinitățile sale, momentele în care este entuziasmat și să dezvolte peste ele. O activitate făcută de copil cu ușurință și entuziasm va aduce încredere în sine pentru cel mic, iar cu încredere se poate orice. Inclusiv achiziționarea de informații sau formarea de abilități noi.
Copilul trebuie iubit, în orice moment și în orice situație. Fără critică neconstructivă, fără minimalizări, fără blocaje induse – te iubesc dacă…, dacă mă iubești ești dator să…
Copilul trebuie crescut pentru el însuși nu pentru liniștea familiei sau pentru orgoliul acesteia. El trebuie învățat să se bucure de ceea ce are, să pună accentul pe ceea ce este, nu pe ceea ce nu este.
Părintele să fie atent în principal la dezvoltarea inteligenței emoționale a copilului – respect pentru propria persoană, familie, oameni, comunitate. Relația cu cel mic ar trebui să fie un dialog permanent, nu o corijare făcută cu superioritate de cel care e mai mare și știe mai multe. Creșterea responsabilităților celui mic se face prin corectarea greșelilor, nu prin pedepsirea lor.
Părintele este responsabil, după părerea mea, cu inducerea bunelor maniere către copil, dar nu ca reguli sociale bune pentru integrarea socială, ci ca atitudine corectă față de semeni. S-ar naște astfel în copil celebrul bun simț, adică un echilibru frumos în vorbă, mișcare, gândire, fapte, adică toate instrumentele de care are nevoie pentru a se dezvolta frumos.
Cel mai mare cadou pe care părinții îl pot face oamenilor școlii este să trimită în bănci copii deschiși, armonioși, curajoși. Restul vine de la sine!
