Miercuri seară la muncă. Pe scenă, Tina Turner tribute band. Cântă pentru mine, chelneri și vreo 30 de bărbați.
Bis. Iar bis. Încă un bis. Extaz, fluiere, țipete. Coboară tipa de pe scenă, toți bărbații, buluc, la poze. Își dau coate, se-mping, o pupă, bagă mâinile în pozele celorlalți.
E slab, ochi injectați, costum prea mare.
– Mi-ați făcut poză cu Tina Turner, o vreau, cum pot s-o iau?
– O găsiți pe site-ul berăriei.
– Nu, nu! Eu sunt de la Campionatul Mondial de Acoperișuri. Eveniment extraordinar! Și vreau s-o pun mâine de dimineață acolo pe pagină. Stați așa, vă dau adresa de mail.
Scoate tot din buzunare. Șervețele folosite, hârtii, hârtiuțe, bani, tutun, cărți de vizită.
– Asta e! Dacă îmi dați poza, eu mâine vin cu mai mulți oameni, umplu locu’! Da, serios. Eu vorbesc puțin și bun. Și fac! Vedeți? Vorbesc bine?
Mă uit la el, nu procesez ce se întâmplă. Campionat de acoperișuri. Mă întorc cu spatele, să plec, și-i simt mâna în buzunar. Îmi bagă zece lei și-mi face cu ochiu’.
