Unșpe noaptea, îmi sună telefonul.
– Denisa, mă mai iubești?
– Întotdeauna.
– Uăi, I’m in trouble. Filmez mâine ultima scenă și am nevoie de cineva pe producție. Adică cineva care să facă o cafea, să gătească. Pentru zece persoane.
– Păi, hai că vin eu.
– Bine, uăi, mulțumesc! Mă revanșez cu băutură, știu că d-asta vii.
Mă uit în ochii mamei, pierdută.
– Da’ el nu te cunoaște? Vai, sărăcuțu’, nu știe ce face.
La zece să fiu la Gara de Nord, la opt pun alarma. Amân, amân,amân, mă scol la nouă. Oh, la dracu. Fac cafea, mă bag în duș. Căcat, n-am apă caldă. Mă stropesc prin părțile esențiale și plec.
Aștept tramvaiul cinci minute. Zece minute. Cinșpe minute. Bag pula, iau taxiul. Taximetristul știe unde-i strada, da’ nu știe. Cât mă-nvârte ca un coi într-o căldare, îmi vede tatuaju’, are și el. Și-i tare mândru. Da’ nu-i terminat. O să fie mânecă. 44 de milioane, în rate. Prinde bine la astea bătrâne, tinerelele se sperie de el.
Ajung, toată lumea e pe treabă. Intru-n bucătărie, bag o cafea. Și încă una. Încep. Curăț, tai, rad, fierb. Îmi ia trei ore să fac niște cartofi fierți și-o salată. Tot pun sare, n-au sare. Nu găsesc piperu’. Nu pot să fac zgomot, că filmează. Vai, ce dracu fac aici. M-apucă și stomacu’. De la cafea. Dacă n-ajung la budă, mă cac pe mine.
Ies, așa, silențios. Mă bag în buda de serviciu, mațele-mi scot sunete. Vine, vine! Și se strigă ”acțiune!”. Nu, nu! Mă-ncordez de mi se pune cârcel. Stau deasupra veceului, roșie la față, cu poalele-n cap, încordată, să nu scot niciun sunet. Mă rog să zică ”stop”.
Trec și d-asta. Vine lumea la masă. Nu prea înțeleg ei ce dracu mănâncă. Se uită actoru’ la mine, ia o gură de cartofi, ”Și de unde ziceai că ești?”. Din București, zic. ”Aha, am înțeles”. Face un mișto crunt de mine, râd cu lacrimi. Măcar astea au destulă sare.
În final, totul se reduce la:
– Da’ ia zi, bă. Ție ce-ți place mai mult: filmu’, teatru’ sau pizda?
