Aștept tramvaiul un sfert de oră, mă dor sfârcurile de frig. Zic, hai, o iau pe jos de la 1 Mai pân’ la Victoriei, poate prind acolo mașină. Nimic. Da’ nu, nu, nu! Nu vreau să-mi dau ultimii zece lei pe taxi.
Așadar, mă urc în taxi. Ascultă la radio un concert Paul McCartney. Nu sună rău.
– Paul McCartney.
– Poftim?
– Paul McCartney, muzică bună, domnișoară. Ei, e vorba de gusturi, nu prea se discută. Da’, oricum, muzica de acum e proastă.
Zic da și râd. Vai da’ ce râs am, vai da’ ce-i place. Între timp, centralista, isterizată, pune alt taximetrist trei ore pe dreapta. Hualelei, uite, domnule, cum pierde ăla bani. Ș-așa a tot schimbat companiile. Pe vremea comunismului nu era așa, asta era bine. Da’ ce știu eu, sunt prea mică.
De fapt, îi aduc, așa, puțin, cu fiică-sa. E tare mândru de ea. E la a doua facultate, stă singură, e serioasă. Îmi sună telefonul, vorbesc, râd, închid. Vai, da’ ce prezență plăcută sunt, vai da’ sunt fantastică. Nu-i mai vine să oprească, zău. Nu vreau să mergem în altă parte? Într-un club, hai!
Încerc să-mi aduc aminte, poate am consumat ceva înainte să mă urc. Altfel, ce dracu să-ntâmplă? Cobor, într-un final. Intru în bloc, găsesc pe calorifer un inel c-un ponei colorat. Mă uit în oglindă, n-am pupilele dilatate.
