E vreo doișpe noaptea, stau la coadă să-mi iau Bixtonim. Deja mă cunoaște farmacista. Femeia de la pază mă întreabă dacă am venit iar după picături. Am venit, ce dracu să fac.
Am în față două persoane. Tăticul, cu tot cu treningul ăla decolorat, e frumușel foc. Nu George Clooney, da’ nu prea departe. Nici tipa din față nu-i rea. Mignonă, slăbuță, fund bombat. Un păr negru, des și cârlionțat. Îmi pocnește puțin o venă, așa, de invidie, dar asta e.
Îi aduce farmacista medicamentele cârlionțatei. Acu’-i acu’. Dar n-ar putea să-l schimbe pe ăla cu ălălalt. Și n-ar putea să-i aducă totuși și X, că a auzit ea undeva ceva. Și, măi, parcă ar vrea și Y, da’ nu-i sigură.
Eu, tăticul și femeia de la pază, cu priviri tâmpe, o urmărim la pe-un spectacol. Își dă seama și se întoarce la noi. Își cere scuze că ne ține la coadă. Nu, nu, serios! Chiar își cere scuze. Că și ea a stat la coadă mai devreme și, mda, e nasol. Mai ales că nu-i genul care să aibă răbdare. Da’ a răcit și nu-i sigură ce și cum. Nu știe cum s-a îmbolnăvit, a lovit-o, așa, brusc. I-a zis gagică-su să se îmbrace mai gros, că te păcălește vremea asta.
Deja ne uităm complice unii la alții. Așa devii criminal, sunt convinsă.
