Cobor din troleu, am greșit stația. O iau înapoi pe jos. Florărie, servicii funerare, cimitir. Pe celălalt trotuar, un puștiulică aleargă. Se oprește și-și sprijină capu’ pe coșul de gunoi, nu mai poate. Cât trage aer în piept, își mângâie burta care iese, țanțoșă, din tricou.
La geamul unei case dărăpănate, înainte de intrarea in spital, e steagul Angliei. , că noi murim de foame. Vreau să fac o poză, da’ bărbatu’ din poartă îmi zice ceva de dulce. Mi-ar trage-o el cum știe mai bine. Lasă.
Cu codițele împletite, tricoul alb și sfârcurile la-naintare, stau în poarta spitalului și mă întreb pe unde dracu o iau acum. Spitalul Militar. Începe să plouă. O fată scapă foile pe jos, o femeie urlă într-un telefon, înjură un medic. Intru în clădire, mă trosnește mirosul. O mamă se uită la mine și îi spune fiică-sii, ”Vezi, mami, că mai vin copii la doctor?”.
Biroul de informații e închis, paznicul nu e pe zonă, încep să caut medicul. Holuri, holulețe, mă pierd. Pe uși scrie numai administrație, casierie, salarii, bă, da’ unde-s doctorii? Găsesc, în sfârșit.
– Bună ziua! Zic cu un zâmbet tâmp pe față, se uită la mine de parcă-i vine să borască.
– Am terminat programul.
– Dar vreau doar o trimitere, scuze, mi-a luat mult să găsesc cabinetul.
– Nu vedeți programul pe ușă? Dacă nu mai eram în cabinet, ce făceați?
Sunt zen, plec. Cu codițele între picioare și sfârcurile moi.
