de Denisa Niță
Îmi fac un dușuleț, îmi iau chiloții drăguți, cu floricele și fundiță. Ăia pe care, în mod normal, îi îmbraci când știi c-or să fie dați jos. Pun iar pe mine tricoul cu principiile democratice, să fiu în ton cu evenimentele. Și fustița midi, de casnică a anilor ’50. Arăt ca o lady.
Vine tramvaiul rapid, mă urc, taxez, mă agăț de-o bară și privesc în zare, pe geamul jegos. Două babe vorbesc despre vot, ciulesc urechile, că-s curioasă. Dar, între timp, se eliberează un scaun. Una din ele o ia la goană, să nu dea dracu să piardă locul. Mă împinge, mă dezechilibrez și cad. Dar nu oricum, că am și eu aroganța mea. M-a dat cu cracii pe spate, tot vagonu’ îmi vede chiloții. Așa-mi trebuie. Mi-a trebuit vot, na vot.
Ajung înapoi acasă, mă duc la școala de lângă bloc. Vorbesc cu polițistul de la intrare, îl întreb dacă mă lasă să filmez cum vin oamenii la vot. Nimic televizat, e reportaj pentru facultate. Da, sigur, am voie. Doar să nu intru în discuții ”prea politice”. Dar oricum, nu par eu că aș putea. Stai. Ce?
Așa-mi trebuie. Mi-a trebuit vot, na vot.
