Istoria este plină de crize generate şi întreţinute de banii diferitelor companii ce urmăreau creşterea profitului prin orice fel de mijloace. Un exemplu în acest sens este IG FARBEN INDUSTRY, care a întreţinut financiar cel de-al doilea război mondial. În prezent, alte companii farmaceutice au devenit surse financiare pentru întreţinerea actualelor sau viitoarelor conflicte căci, din boala şi suferinţele oamenilor, acestea câştigă profituri uriaşe.
A apărut un mecanism extrem de vicios, care leagă marile companii de marea finanţă internaţională şi de organismele internaţionale finanţate, într-o manieră foarte discretă, “intimă”, prin contribuţii statale sau private. Acest mecanism, care funcţionează pe baza unor principii ce generează profiturile marilor companii, are următoarele direcţii şi caracteristici:
– politicile macro-economice ce conduc la epuizarea resurselor;
– datoriile publice care conduc la vânzarea, pe preţ de nimic, a resurselor economice, marilor companii;
– crearea unui mecanism de subordonare totală a deciziilor politice sau administrative către finanţatorii ce-şi recuperează investiţia;
– întărirea mecansimelor de recuperare a datoriilor restante, prin preluarea directă a infrastructurii sau bogăţiilor şi vânzarea la licitaţie, ulterior, cui dă mai mult.
Să luăm un exemplu pentru clarificarea necesară, anume FMI. Acesta judecă realitatea financiară prin prisma Produsului Intern Brut, mecanism cantitativ ce nu relevă dinamica şi complexitatea problemelor sau metabolismului economic al unei ţări. Evaluează însă această dinamică indirect, prin deficitul bugetar şi nivelul datoriilor externe, şi impune apoi măsuri de executare a datoriilor prin înstrăinarea elementelor de infrastructură sau a bogăţiilor ţării.
Aparent, mecanismul funcţionează bine şi corectiv, după ce a împrumutat bani ce s-au regăsit în corupţia politică sau administrativă a unei ţări. Banii se recuperează cu profit uriaş, din cauza procesului de plată a dobânzilor ce măresc enorm suma datorată. Profitul provine şi din vânzarea ţării, pe bucăţi, celui care dă mai mult; această clauză este necunoscută publicului, dar există în contractele cu FMI, sub o formă elegantă.
Şi care este, în final, problema? – am putea să ne întrebăm. Dacă nu suntem capabili să gestionăm propriile proble, vin alţii care o fac mai bine. În fond, nu pământul este al nostru, ci noi suntem ai pământului, iar administrarea acestuia în procesul globalizării se poate face numai prin organicizarea integrală a sistemului şi nu prin politici naţionaliste.
Problema este că oamenii au un acut simţ al proprietăţii, asociat cu responsabilitatea, numai pentru ceea ce le este apropiat. Tot omul are grijă de propria persoană, extensia făcându-se la propria familie sau gospodărie. Responsabilitatea scade, dar nu dispare total, când este vorba de propria comună sau familia extinsă, formată din rude de gradul 1 sau 2, rareori 3. Dispare însă cu totul când este vorba despre judeţul lor, despre ţara lor sau despre lumea lor. Din această cauză a eşuat teoria comunismului, ce se baza pe proprietatea publică şi nedifenţiată asupra averii naţionale.
În aceste condiţii, o evaluare din avion asupra consecinţelor vânzării elementelor de infrastructură, prin intermediul politicilor impuse de FMI unui guvern oarecare, arată că cei ce cumpără nu întreţin absolut deloc, dimpotrivă, distrug şi vând pe bucăţi ceea ce au cumpărat! Observăm acest proces de peste două decenii, pentru că niciun cumpărător nu se simte responsabili pentru ceea ce a cumpărat. Toţi vor profit facil şi imediat. S-au vândut pe nimic peste 1.000 de fabrici productive, dar a rămas speranţa că vom face altele la un moment dat, şi că ne vom redresa economic, având încă elementele de infrastructură cum este CFR marfă, infrastructură ce încă permite transportul ieftin al produselor sau materiilor prime. Observând intenţiile guvernului în privinţa CFR-ului, avem certitudinea că această redresare nu mai este posibilă şi că noi vom fi vânduţi pe nimic, pentru a se plăti datoriile. Observăm, în paralel, şi mişcările recente ale secuilor, care revendică autonomia ţinutului, aceştia având încă un simţ al proprietăţii responsabil, activ. Să mulţumim lui Relu Fenechiu şi guvernului pentru deciziile înţelepte pe care le ia!
Nu ştiu dacă secuii ar fi în stare să rentabilizeze sau nu acest sistem, dar cu siguranţă agonia economică a României e determinată nu de incapacitatea specialiştilor români, ci de manevrele finaciar-politice menţionate anterior.
Această concluzie poate fi ilustrată cu date şi fapte mai vechi. Acum patru ani, de pildă, un grup de inventatori din Baia Mare a descoperit şi patentat o tehnologie de prelucrare a haldelor de steril, fără utilizarea cianurilor – extrem de distructive pentru mediul natural – şi de extragere selectivă a metalelor rare. A fost publicat şi un articol pe această temă. Consecinţa a fost că, atunci când cercetătorii au ajuns la propriul laborator, l-au găsit distrus complet. Cine l-a distrus a rămas îngropat în tăcere iar cei ce trebuiau să se ocupe de siguranţa naţională şi de resursele ţării au tăcut mâlc. În schimb, ne-am pricopsit cu un mare “salvator” al economiei şi mare creator de locuri de muncă: celebra companie Gold Corporation. Când ministrul mediului de la acea vreme s-a opus continuării proiectului cu această companie, s-a descoperit ceva compromiţător pentru acel ministru şi a fost demis din funcţie.
Exemplul nu este singular, este unul dintre multele, din care se vede cum lucrează marea finanţă internaţională cu marile companii şi cu guvernele lumii, provocând distrugerea mediului natural sau a mediului cultural şi creşterea profitului. Este absurd, căci mediul natural, odată distrus, nu-şi mai poate reveni şi vom muri cu toţii, inclusiv rechinii politici sau economici, odată cu acest mediu natural. Lăcomia este însă mai puternică decât iminenţa dezastrului. Plecând de la ideea că cineva, cumva, va găsi o soluţie la criza de mediu şi că, la sfârşitul perioadei de criză, cei ce au acumulat bani vor fi marii câştigători, aceştia riscă, ignoră consecinţele şi pierd odată cu ceilalţi şi cu natura. Există, se ştie, tehnologii nepoluante ce pot elimina petrolul ca sursă de energie, însă cine le scoate la iveală riscă să dispară precum Rudolf Diesel, inventatorul motorului care-i poartă numele, care a fost omorât şi aruncat în Canalul Mânecii.
Din păcate, lipsa de responsabilitate faţă de mediu şi lăcomia pentru resurse ţin de lăcomia naturii umană. Riscurileacestei lăcomii sunt însă enorme. La momentul actual, peste 60% din banii produşi vreodată de trezoreriile sau băncile naţionale ale diferitelor ţări nu se regăsesc nici în bugetele naţionale, nici în sitemul bancar mondial, ci în casele de bani private ale celor extrem de bogaţi. Aruncarea pe piaţă a acestor sume uriaşe de bani ar declanşa catastrofe financiare la care nu va rezista nicio economie, iar aceste catastrofe se pot produce prin diferite mijloace. Un mijloc este manipularea ratingului de ţară şi crearea unui mediu informaţional artificial, ce poate direcţiona fluxurile de capital prin punctele indicate de companii de rating precum Standard and Puls, Moody şi Finch.
Războiul economic pentru preluarea resurselor ce sunt în curs de epuizare nu cunoaşte limite. Mai nou, până şi Canada a început să aibă o curbă economică descrescătoare , din cauza “migrării” capitalului către SUA. Astfel se provoacă şi se întreţin crizele mondiale prin jocuri iresponsabile şi lăcomia celor ce ar trebui să aibă înţelepciunea administrării acestei lumi.
Să fie acesta răul absolut sau putem fi optimişti, pentru că se poate şi mai rău? Răspuns corect e că putem fi optimişti, se poate şi mai rău. A apărut reacţia de tip Anonymus, la fel de iresponsabilă, dar la fel de puternică. La momentul actual numeroase mici companii de soft lucrează la crearea de algoritmi genetici ce au potenţialul de a schimba lumea prin distrugerea banilor virtuali din computerele sistemului bancar. Acest tip de algoritmi a fost utilizat acum câţiva ani pentru devalizarea celei mai mari bănci americane, G. P. Morgan Chase, de cîteva miliarde de dolari, aflaţi pe piaţa de tranzacţionare bancară. Algoritmii genetici pot evalua fluctuaţiile pieţelor la ordin de mărime de milisecunde. Pot de asemena să fie utilizaţi pentru spargerea, la fel de rapidă, a codurilor de protecţie bancară precum şi pentru distrugerea informaţiilor din sistemele computerizate ale băncilor.
Consecinţele unei catastrofe bancare sunt multiple. La momentul actual banii fizici de pe piaţă sunt de aproximativ 10 ori mai puţini decât banii virtuali înregistraţi în sistemul interbancar şi de peste 100 de ori mai puţini decât banii virtuali tranzacţionaţi la negocierile şi licitaţiile pentru diverse resurse. Astfel, algoritmii genetici pot permite şi distrugerea adversarilor economici, prin supralicitatarea şi creşterea preţurilor în mod artificial şi determinarea achiziţionării produselor la preţuri aiuritoare. Acestea îi distrug pe respectivii adversari economici şi măresc nivelul de dezechilibru mondial, economic şi de mediu.
În aceste condiţii severe, de război economic dur, guvernul României nu ştie ce să facă, nu poate să facă şi până la urmă nici nu vrea să facă nimic! Doar, eventual, să ia şpagă de la jucătorii implicaţi şi să dea vina pe alţii, sacrificând şansele de ieşire din criză şi de dezvoltare ulterioară a României. Acest guvern nu a dovedit nici responsabilitate, nici dorinţa de a rezolva crizele prin mijloace existente, prin tehnologii inovative, printr-o salarizare diferenţiată, pe criterii de performanţă, prin atragerea, în procesul de redresare economică, a specialiştilor cu expertiză înaltă etc.
