Ştiţi cu toţii bancul cu baba în tren care vede un negru: maică, da’ tu ce eşti? – negru! – negru, negru, da’ de unde? – din Congo – din Congo, din Congo, da’ de unde din Congo? – din Brazaville! – aha, din Brazaville… şi al cui eşti tu maică din Brazaville?
Treaba e că nu este banc, ci este principiul care a stat sute de ani la baza poliţiei din ţările române. Profesorul meu de paleografie chirilică Pavel Mircea Florea ne povestea că satele medievale româneşti erau comunităţi închise, orice nou venit era supus tirului de întrebări de mai sus. Existau două variante corecte: ori îţi depănai neamul pe rudă, pe sămânţă şi dovedeai că eşti cimotie cu vreunul de pe-acolo, ori erai „omul domniei” şi trebuia să prezinţi o dovadă, o carte domnească, un inel cu sigiliu (caz în care primeai tot sprijinul comunităţii locale, găzduire, hrană, cai de schimb etc.) Orice alt răspuns sau minciuna îţi aducea pe cap isprăvniceii de la judeţ, care te făceau ei să spui cine eşti cu adevărat (cu excepţia cazului în care erai vreun haiduc în cârdăşie cu tot satul).
Mi-am amintit povestea asta când am văzut ce campanie intenţionează să pună pe picioare Institutul Eudoxiu Hurmuzachi pentru Românii de Pretutindeni (aici). Şi vă propun şi o fotografie de la 1938 cu un negustor bucovinean de lemne, în sarică şi opinci, care şi el întreabă: tu al cui eşti?
