Puţină lume ştie (mai mult ca sigur că ministrul Transporturilor nu intră în această categorie) că ridicarea Crucii de pe Caraiman (între anii 1926-1928) a fost realizată prin eforturile lucrătorilor Direcţiei de Poduri din cadrul Direcţiei Generale C.F.R., la iniţiativa „Societăţii Cultul Eroilor“, aflată sub înalta protecţie a Reginei Maria. În unele surse secundare de informaţie istorică monumentul chiar are denumirea de „Crucea Eroilor Ceferişti“.
Studiind documentele de arhivă şi lucrările publicate de-a lungul celor 85 de ani care au trecut de la inaugurarea monumentului, descoperim însă alte două titulaturi. Cel mai des întâlnit în documentele oficiale aflate în colecţiile Arhivelor Naţionale ale României e numele de „Monumentul Eroilor“, în timp ce în limbajul cotidian s-a păstrat, încă din anul 1933, titlul simplu de „Crucea de pe Caraiman“.
În 1928, la inaugurarea sa, „Crucea de pe Caraiman“, ridicată la altitudinea de 2.291 m, era cea mai înaltă structură metalică situată într-o zonă montană. În timp, imaginea acestui monument unic în Europa prin amplasament şi prin dimensiuni a devenit extrem de cunoscută. Istoria „Crucii“ nu e însă atât de clară, numeroase aspecte aflându-se încă sub semnul întrebării.
Aşadar, ce ştim astăzi despre „Cruce“? Ne sunt cunoscute numele unor personalităţi din domeniile arhitecturii şi construcţiilor din primele decenii ale secolului XX, care s-au implicat în realizarea acestui monument unic în Europa. Astfel, ne este cunoscut faptul că întregul proiect al ansamblului a fost opera arhitecţilor români Georges Cristinel şi Constantin Procopiu. La fel, ne sunt menţionate numele celor doi mari ingineri ce au realizat studiile de rezistenţă ale monumentului: Alfred Pilder şi Teofil Revici, precum şi ale celor care au urmărit ridicarea „Crucii“, dirigintele de şantier Nicolae Stănescu şi şeful de şantier V. Bumbulescu.
Nu trebuie trecută cu vederea nici activitatea lucrătorilor din cadrul a două secţii de linii (L1 şi L5) aflate în subordinea Direcţiei Generale C.F.R., ale căror eforturi au făcut posibilă existenţa construcţiei (introdusă în lista monumentelor de patrimoniu, sub codul PH-IV-mon-A-16887). Istoria a reţinut şi sprijinul acordat de fraţii Schiel, care au pus la dispoziţia constructorilor funicularul fabricii de hârtie din Buşteni. Cu ajutorul acestei instalaţii au fost transportate mare parte din elementele metalice necesare ridicării „Crucii“. Comunitatea locală s-a implicat la rându-i; locuitorii Buşteniului şi-au folosit atelajele şi animalele de povară pentru a urca până pe platoul Bucegilor restul materialelor necesare construcţiei soclului pe care se înalţă monumentul.
Comuniştii au vrut să-i secţioneze braţele. Neglijată aproape complet de-a lungul celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, ameninţată chiar cu dispariţia (spre sfârşitul deceniului patru al secolului trecut au existat chiar voci care au cerut secţionarea braţelor laterale ale monumentului şi montarea unei stele roşii în vârful coloanei metalice), devenită un element al cotidianului ultimelor două decenii, „asaltată“ de cei ce îşi găsesc un titlu de glorie efemeră din marcarea numelui prin intermediul diverselor înscrisuri grafitti aşternute pe piatra soclului ori prin slovele scrijelite în grabă pe uşa de acces în interiorul ansamblului, „Crucea de pe muntele Caraiman“ pare să fi redevenit, în sfârşit, un simbol al culturii şi istoriei celor pe care îi veghează din înălţimile munţilor. Astfel, un parteneriat recent încheiat între Consiliul Local al oraşului Buşteni şi Asociaţia Rotary Club „Valea Prahovei“ îşi propune restaurarea completă a „Monumentului Eroilor“ şi introducerea sa în circuitul turistic mondial. (citeşte articolul întreg şi în forma originală pe Historia.ro. Autor: Andrei Berinde)
NOTA ISPRAVNICULUI. Crucea de pe Caraiman este un simbol puternic. În primul rând pentru că este o CRUCE. În al doilea rând pentru că a fost ridicată prin efortul colectiv al lucrătorilor din CFR. Întregul sistem CFR s-a construit, de altfel, prin eforturi imense, stropite uneori cu sânge. Fac această divagaţie pentru a-i sugera ministrului Transporturilor să-şi facă semnul CRUCII înainte de a lua decizia finală privind transferul spitalelor CFR sau privatizarea sistemului feroviar. Amputarea definitivă a celor două braţe ale CFR-ului (CFR Călători şi CFR Marfă) e un risc major, pe care unii l-ar putea numi subminare a economiei naţionale sau chiar mai rău. Eu, în locul ministrului, m-aş mai gândi. Gazonul politic e înşelător şi alunecos ca un patinoar…(Miron Manega)
