îmi place.

iar încep.

Da  – îmi place Bucureştiul. Desigur – îl şi urăsc; cînd e cazul.

Bucureştiul e complicat. Ba chiar sînt mai multe Bucureştiuri – şi toate sînt adevărate. Adevărat e şi Bucureştiul băbuţelor care n-au bani de-o pîine, adevărat e şi Bucureştiul piţipoancelor care ies la produs. Adevărat e şi Bucureştiul cocalarilor, adevărat e şi Bucureştiul celor care se strîng în faţa vreunei case pe care n-o vor demolată.

Bucureştiul de azi este şi un pic mai violent, şi un pic mai neiertător cu cei slabi; dar este şi mai destupat şi mai prietenos în acelaşi timp.

Duceţi-vă doar într-o după-masă, într-o seară prin Centru. Pe Calea Victoriei, pe lîngă. Prin Centrul vechi, desigur – deşi nu-i obligator. Vedeţi şi lucruri drăguţe care se întîmplă, tot mai multe – şi aveţi de unde alegeţi. Turiştii care cască gura peste tot au determinat deschiderea a terase şi terăsuţe în locuri unde chiar e nevoie de ele; unde nu te-aştepţi dai peste cîte-o măsuţă-două pe-o coastă de trotuar. Se ţin fel de fel de mini expoziţii, mini concerte. Se găseşte – pe stradă – şi carte, şi suc, şi vreun suvenir.

Se întîmplă mereu cîte ceva. Nu doar lansări în cluburi, nu doar party-uri despre care citiţi după o zi în Libertatea; ci şi lansări în librării, sindrofii cu oameni eleganţi, chestii reuşite de cultură; şi toate astea se întîmplă în acelaşi timp, în acelaşi oraş şi – culmea! – cam cu aceiaşi oameni.