De azi, ma supun iubirii.
O voi lasa sa muste din mine, sa ma calce in picioare, sa ma sugrume si sa ma reinvie de infinite ori, caci viata e vesnica atunci cand ai iubire. Nu mi-e teama, pentru ca iubirea e doar un cuvant ce defineste o iluzie. Nu exista, desi ne calauzeste ca o stea in frunte.
Mi-as cauta jumatatea, dar am inteles ca se plimba haotic prin celalalt capat al lumii. M-as multumi si cu macar un sfert, o zecime, o sutime, cat sa-i dau de gust. Un avans sentimental, as putea spune, sa-mi aduca aminte mereu ca e acolo. Undeva. Pierdut printre zane si monstri, la fel ca mine. Apoi ma trezesc si-mi canta realitatea lungul bocet funerar.
Mi-am asezat mii de seminte de speranta in borcane. Le-am oferit fiecarui om care m-a trezit la viata cu zambetul cuceritor al indragostitului si i-am spus sa nu uite niciodata ca speranta e una dintre emotiile care dainuie si dupa moarte. Sa aiba grija de ele, pentru ca au trecut prin sufletul meu. Sa aiba grija de ele, pentru ca imi rup inima in mii de fasii, daca nu. Si m-au pus, fiecare, in scris. Pe hartie. Fasii intregi de dureri si dezamagiri. M-au defragmentat.
Si m-au lasat intr-o balta de deziluzii atat de reci, incat tremur din incheieturile viselor si din tot tremurul, scutur doar ploaie, ploaie din ochi, din pielea aburinda. Niste demoni cu zambet angelic.
Ma supun pierzaniei.
