Si-a mai trecut o dragoste de-o frunza, de-o vara, de-un festival…
Mi-am dat seama ca nu mai iubesc ca un copil. Nu mai am forta sa alerg inconstient, in viteza, izbindu-ma de praguri care dau spre dormitor. Nu mai pot sa cobor in trecuturi trecatoare si nici nu mai pot sa nu imi doresc nimic. Nu mai pot iubi un copil cu suflet imbatranit si trist. Nu mai am nici puterea sa astept inevitabilul fail. Copiii se sperie usor si ei ma sperie pe mine, pentru ca imi stiu dorul de joaca. Imi stiu neincrederea si imi inala sufletul pe zmeie colorate, poate-poate imi zboara teama si iti aduc tie increderea in tine.
Mi-am dat seama ca nu stiu sa iubesc matur. Mi-e inima plina de vise si povesti nocturne, incat cine vede dincolo de paginile deschise din ochii mei, stie. Stie ca sangerez si plang cu siroaie de atingeri si rasfat care se duc pe apa sambetei, in necunoscut. Sau te-am cunoscut? Nu mai stiu sa ridic ziduri ca oamenii mari si abatuti, nu mai simt distantele, ci doar apropierile si pliurile buzelor.
Orice parasire este o regasire de sine, insa de cate regasiri ai nevoie ca sa iti dai seama ca n-ar trebui sa te mai parasesti vreodata, ci doar sa te tii de mana cand te ingenuncheaza lumea?
