De ani buni, pe canale media, în studii de specialităţi diferite, în vocabularul comun al oamenilor s-a perpetuat folosirea unui cuvânt destul de dur în conotaţiile lui de dicţionar, dar care tinde să-şi piardă din semnificaţii prin utilizarea în exces – criză. Mediul înconjurător e în criză, sistemele financiare şi economice au intrat în colaps, psihicul uman e tot mai labil, societatea în toate compartimentele ei a luat-o razna.
Inevitabil, şi sistemul de învăţământ a fost catalogat a fi în criză, cu sau fără argumente solide. Se vorbeşte şi se scrie mult despre degradarea profesională din sistem, despre demotivarea tinerilor, lipsa de investiţii, corupţie, degringoladă în sistemul de valori, lipsă de perspectivă. Şi se vorbeşte la el de mult, deja golit de sens, despre un termen în care nu mai crede aproape nimeni, acela de reformă, ca medicament miraculos care rezolvă un organism grav bolnav.
Nu ne-am propus aici să prezentăm cauzele, consecinţele, implicaţiile crizei din sistemul de învăţământ; sunt profesionişti care au făcut deja diagnoze bazate pe studii întinse pe câţiva ani şi care ating o multitudine de aspecte care au legătură cu şcoala şi oamenii ei. Vom încerca doar să tratăm termenul criză dintr-o perspectivă nouă, optimistă, care să depăşească conotaţiile de dicţionar: „manifestare ascuţită a unor neconcordanţe sau contradicţii; perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) în care se manifestă acut neconcordanţele sau contradicţiile[1]”, vizând soluţii, bazându-ne pe cele mai noi studii de management americane. De altfel, se pare că ideograma chineză a cuvântului criză este o sinteză între două ideograme, pentru pericol, dar şi pentru oportunitate. Obiectivul nostru aici a fost să ne concentrăm pe oportunităţile desprinse dintr-o stare de criză şi să sugerăm astfel câteva elemente care să ne poată ajuta, pe noi profesorii, să depăşim mai uşor, mai constructiv, perioada tulbure pe care o traversăm în învăţământ.
Criza ca şansă a schimbării
Conform părerilor din managementul american, orice criză este urmată de a doua fază, tranziţia, în care lucrurile se pun în mişcare. Noul set de structuri încă nu s-a format, nu s-a ajuns la destinaţie şi nici nu se ştie prea bine care ar putea fi această destinaţie. Singura certitudine este că s-a renunţat la vechea stare de lucruri, fără a se fi ajuns într-un nou punct de stabilitate. Transformarea, a treia fază, marchează dezintegrarea vechii structuri, ce devenise excesiv de rigidă şi nu mai era viabilă. Dezintegrarea produce regresia spre stare primitivă, mai puţin integrată, ce ne aduce într-un contact mai direct atât cu umbrele, cât şi cu resursele noastre, ce nu fuseseră recunoscute sau utilizate anterior. [2]
Dacă reuşim, ca profesionişti ai învăţământului, să rămânem centraţi pe noi înşine, cu cea ce avem mai valoros şi mai coerent, putem obţine în final o stare de expansiune, inovare şi reorganizare generativă, benefică, aceasta este teza pe care o supunem atenţiei dumneavoastră astăzi. Propun o schimbare de atitudine a corpului profesoral faţă de starea de fapt a învăţământului românesc. De ce n-am considera totul în loc de o criză profundă, o perioadă de tranziţie, e adevărat, perioadă de mari regrese şi degringoladă, dar care se poate transforma, cu eforturile fiecăruia dintre noi, într-o reorganizare cu adevărat pozitivă a sistemului de învăţământ?
Dar care ne sunt soluţiile aflate la îndemâna fiecărui cadru didactic care se simte implicat, responsabil şi preocupat de viitorul său profesional şi al generaţiilor pe care le educă? Cred că răspunsul la această întrebare îl găsim în legătură cu termenul atitudine pozitivă. O atitudine pozitivă ar duce de exemplu la acceptarea şi valorificarea crizei şi a schimbării, în locul supunerii faţă de aceasta. Este clar că în perioade de schimbări dramatice apar probleme legate de frica de necunoscut, care pot genera pasivitate, retragere, rebeliune, supunere, toate atitudini neconstructive ce fac să fie blocat atât individul cât şi sistemul în întregul lui. Se creează o stare de inerţie care se perpetuează atâta vreme cât oamenii implicaţi în sistemul de învăţământ sunt blocaţi de diferite temeri: faţă de viitor, de eşec, de aproapele tău. „În loc să fim prezenţi, deschişi şi conştienţi, ne deconectăm de mediu, ne blocăm emoţional şi mintal”, spune Robert Dilts, sugerând mai jos câteva din reacţiile potrivite:
– să dezvoltăm o stare de deschidere mentală pregătită pentru acţiune
– să ne adaptăm la tranziţie
– să ne creştem discernământul în gândire şi acţiune
– să ne cultivăm înţelepciunea de a accepta ceea ce nu poate fi controlat şi a ne integra acelui flux
– să dezvoltăm aptitudinea de a răspunde diferit fiecărei situaţii moi
– să păstrăm conexiunea cu identitatea profundă, în perioadele în care ceilalţi devin instabili.
În concluzie, călătoria prin criză, tranziţia şi transformarea implică trecerea de la rigiditate la regresie şi reorganizare. Cine are instrumentele, resursele necesare pentru a călători, poate ajunge la un nivel superior de unitate, ce include şi transcede stadiile anterioare. Pentru a progresa prin schimbare este importantă cultivarea calităţilor de genul flexibilităţii, stabilităţii, echilibrului, conectării şi implicării.
