În această perioadă destul de tulbure din existenţa noastră, coordonată de repere financiare şi materiale, în care degringolada valorilor este singura certitudine axiologică, mai avem nevoie de istoria Bucureştilor în viaţa noastră, şi mai ales în viaţa copiilor noştri?
Un lucru e sigur. Fiecare comunitate are propria istorie, dezvoltare în timp şi spaţiu, momente speciale şi oameni neobişnuiţi. Fiecare copil are nevoie să se identifice cu spaţiul şi timpul din care face parte. Pentru a deveni om întreg, responsabil, activ în societatea căreia îi aparţine, este necesar să-şi cunoască trecutul pentru a-şi contura viitorul, pentru a-şi putea face o imagine cât mai realistă asupra prezentului şi a şti astfel să decidă corect în problemele actuale.
Adică să cunoască în primul rând o istorie locală, o istorie a ceea ce avem cu toţii în comun (elevi, profesori, părinţi), să poată face apel la legende, amintiri, simboluri, locuri, pentru a se construi astfel, în interiorul fiecăruia, starea de bine, de apartenenţă. Dar cum istoria locurilor nu poate fi concepută fără istoria oamenilor, istoria locală trebuie să includă elemente ce umanizează spaţiul: oamenii locului au construit (pot fi identificate construcţii de interes istoric şi artistic), au muncit (se pot face referiri la practici şi meserii, unele de mult apuse), au făcut istorie devenind împreună (se pot studia de exemplu obiceiuri pierdute în negura timpului, dar şi viaţa mahalalelor), au făcut greşeli (şi nu ne este teamă să recunoaştem asta ca să ne putem feri de ele în viitor).
Dar rezolvă astăzi şcoala, cea mai importantă instituţie a unui stat civilizat, aceste obiective, se implică astăzi familia pentru a construi în sufletul copiilor sentimentul de apartenenţă şi responsabilitate faţă de comunitatea căreia îi aparţin? Cred că răspunsul e mai degrabă nu, iar consecinţele asupra copiilor noştri, pe termen scurt şi mai ales de perspectivă, nu pot fi decât nefaste.
La prima vedere, Capitala noastră e un oraş urât: neîngrijit, locuit de oameni mult prea ocupaţi şi uneori, prea trişti, pentru a mai putea privi în jur sau, şi, mai mult, pentru a face ceva generos pentru semenii săi şi pentru spaţiul pe care îl locuiesc. Clădirile simbolice ale oraşului nu numai că nu sunt puse în valoare, ci, de multe ori, se zbat pentru propria supravieţuire, într-un război nedrept cu incultura şi indiferenţa. Locurile din Bucureşti, altă dată cu farmec şi semnificaţie, nu mai sunt acum decât nişte aglomerări chicioase de oameni şi spaţii comerciale, iar istoria lor a devenit de mult desuetă. Noţiunea de bucureştean nu mai e legată de ideea de cetăţean locuitor al unei mari capitale, elegant în atitudine civică şi în viziune asupra vieţii, ci e încărcată de valenţe negative: venit din afara oraşului, necivilizat, nepăsător, arogant, insensibil la frumuseţile şi valorile pe lângă care trece.
Acest tip nou de bucureştean are, în mod firesc, tendinţa de a-şi educa copiii după propriul chip: nedeschis către viaţa cetăţii, ignorant în legătură cu istoria locurilor, nepăsător la traumele oraşului sau ale oamenilor lui, neimplicat în activităţi civice neaducătoare de profit imediat. Iar şcoala, reproduce şi ea societatea pe care o reprezintă şi se zbate pentru ziua de mâine, între lipsa unui salariu decent şi bulversarea produsă de interminabile reforme orgolioase.
Ce e de făcut pentru copiii noştri din această perspectivă, a educaţiei pentru şi în comunitate? Individualităţile care încă mai cred în valorile estetice şi culturale, care au responsabilitate faţă de viitorul celor mici îi pot face să înţeleagă lumea în care trăiesc, să descopere colţuri pitoreşti şi să se bucure de ele. Putem astfel, părinți, elevi, profesori să căutăm soluţii pentru viitor, astfel încât să ne facem viaţa mai bună şi în legătură cu acest oraş. Putem să ne ajutăm copiii să-şi facă din orașul natal un adevărat acasă. Adică să poată translata în mintea şi sufletul lor confortul şi siguranţa din sânul familiei către zidurile cetăţii, către un oraş care trebuie descoperit, construit, personalizat şi împodobit, aşa cum face fiecare în propria casă.
E atât de greu să transformi pentru un copil un uriaş oraş în acasă? Nu cred!
În primul rând copilul trebuie învăţat să recunoască oraşul, să-l descopere, identificând toate elementele care îl conţin şi, mai ales, pe acelea demne de luat în seamă. Apoi copiii trebuie să-i cunoască pe cei care-l animează, oameni ca el, cu opţiuni, caractere, obiceiuri, visuri, dureri şi bucurii, într-un cuvânt, cu personalitatea lor. Ca profesor şi părinte poţi să încerci să modelezi acei copii, nu obligându-i să fie ca tine, ci împletind personalitatea lor, cu a ta, până când vei observa că ai obţinut ceva nou, atât în ei, cât şi în tine. Cei mici trebuie învăţaţi să adauge, să împodobească oraşul lor cu acele mici obiecte sau ritualuri, care îl vor înzestra pe vecie, cu atributul “acasă”.
Şi, nu în ultimul rând, copiii trebuie învăţaţi să-şi respecte oraşul! Nu-ţi poţi permite să-l murdăreşti, să-l neglijezi, să-l dispreţuieşti cu acţiuni şi atitudini nedemne de tine. Atunci el devine o parte din tine şi tu o parte din el. Definitiv!
