Nu e vorba aici numai de Germania.Intrebarea fundamentala e simpla: De ce anumite state sunt mai bogate decat altele? Ce are Japonia si nu Romania de pilda? Ce determina de fapt, prosperitatea unei natiuni? Drept e, pana acum s-au incercat mai toate raspunsurile posibile- de la capital (vezi Marx), diviziunea muncii(Adam Smith), investitiile si economisirea ( la Harrod şi E. Domar), inovaţiile la Joseph Schumpeter, sau eficienta in care se combina factorii de producţie (la Solow). La Stiglitz conteaza raportul de „eficienţă” între Stat si Privat. Care sa fie pana la urma urmei explicatia? Am uitat sa-l amintesc pe Jeffrey Sachs, cu a lui idee ca de fapt geografia este factorul decisiv pentru diferenţele naţionale în rata de creştere sau nivelul venitului. Cine are resurse naturale e bogat din nastere. Ceea ce, pana la un punct e valabil, dar la scara mondiala teoria nu se verifica. Japonia e saraca dupa criteriul resurselor naturale iar energia sa industrială îşi are aproape în întregime sursa în import. Hong-Kong-ul nu are practic nici un fel de materii prime, foarte puţin sol fertil şi nici surse interne de energie. Totuşi, ambele sunt prospere. Venezuela insa este una dintre ţările cu cele mai mari rezerve de petrol, iar Argentina are multe terenuri fertile şi alte resurse naturale importante. Abundenţa de resurse naturale nu reprezintă o condiţie necesară şi nici una suficientă pentru progresul economic.
Zeci de economişti contemporani şi-au pus imaginaţia la lucru pentru identificarea surselor esenţiale ale dezvoltării: Bauer, Clark, Hirschman, Lewis, Myrdal, Prebish, Singer s.a. Dificultăţile economice cu care se confruntă, în prezent, mare parte din populaţia globului, demonstrează fie că „reţeta dezvoltării” nu a fost găsită, fie că – dacă aceasta există – ea nu a reuşit, deocamdată, să câştige încrederea şi interesul decidenţilor politici spre a fi consecvent implementată. De exemplu, presupusa „reţetă a dezvoltării” recomandată asiduu de organismele internaţionale – stabilizare macro, management statal al echilibrelor financiare şi intensificarea asistenţei financiare externe pentru ţările sărace – a generat implicaţii adverse în multe ţări care au experimentat un astfel de program.
În viziunea tradiţională asupra dezvoltării economice, s-a presupus că Lumea a Treia este săracă datorită lipsei capitalului. Astfel, soluţia ar consta în transferul de bani de la cei dezvoltaţi la cei subdezvoltaţi. După 1950, numai Banca Mondială a acordat ţărilor în curs de dezvoltare o asistenţă financiară de peste 300 mld. dolari. Însă, cei peste 40 de ani de transferuri internaţionale către Lumea a Treia nu au adus beneficiile scontate. Ajutoarele externe de miliarde de dolari, oferite cu generozitate ţărilor africane de organismele financiare internaţionale, au avut eficacitate modestă sau au înregistrat eşecuri usturătoare în planul reducerii sărăciei (India, unele ţări din America Latină şi Africa). Există, în prezent, numeroase lucrări care demonstrează că asistenţa financiară externă nu creează şi nici nu se corelează, în sine, cu factorii esenţiali ai prosperităţii (A se consulta în acest sens Deepak Lal (2002), Peter T. Bauer, Equality, Third World and Economic Delusion, London, 1993; Paul Johnson (2003), Doug Bandow şi Ian Vasquez (2001). De exemplu, Bandow şi Vasquez demonstrează caracterul falimentar al programelor de asistenţă financiară externă ale Indiei: începând cu „first five year plan” din 1951 şi până în 1990, India a primit cea mai mare asistenţă financiară din toate ţările subdezvoltate, estimată la 55 miliarde $. Deturnarea unei mari părţi a acestor resurse în programe guvernamentale iraţionale, măcinate în general de fenomenul corupţiei care a condus la „osificarea” elitelor statului. Astăzi, după peste 50 de ani de economie centralizată, un procent la fel de mare de indieni (40%) trăiesc sub limita sărăciei. Exceptând puţinele cazuri în care ajutoarele internaţionale au avut rezultate – când milioane de oameni au fost salvaţi de la înfometare în anii 1950 şi mai apoi în 1960 – asistenţa financiară externă a fost un eşec total, încurajând corupţia şi socialismul.).
Rezultatele raportului FMI indică, de asemenea, faptul că instituţiile manifestă un puternic efect asupra volatilităţii performanţei economice: cu cât instituţiile sunt mai „sănătoase”, cu atât mai mică va fi volatilitatea creşterii economice
Impactul factorului instituţional pare a fi unul semnificativ chiar şi atunci când între ţări există diferenţe semnificative în privinţa unor fenomene şi politici precum inflaţia, supraevaluarea ratei de schimb valutar, deschiderea externă ori deficitul bugetar. Rezultatele arată că o creştere cu o deviaţie standard a indicelui agregat al guvernării va
reduce volatilitatea creşterii economice cu aproape 25 de procente. De exemplu, dacă aranjamentul instituţional din ţările Africii ar fi la fel de bun precum media tuturor celorlalte ţări, atunci volatilitatea economică în regiune s-ar reduce cu peste 16%.
Dani Rodrik analizează explicaţiile formulate, în mod tradiţional, cu privire la diferenţele mari existente în nivelul venitului pe cap de locuitor. El reduce aceste explicaţii la trei surse
determinante, factorul geografic, factorul internaţional şi factorul instituţional. Dintre aceştia, factorul instituţional este cel care se remarcă printr-o consistenţă a regresiei în planul corelaţiilor cu PIB/real pe locuitor. Rezultatele arată faptul că indicatorul calităţii instituţionale este singurul corelat pozitiv şi coerent cu nivelul venitului
Tranziţia a reprezentat aproape intotdeauna un mod de afirmare, mai mult sau mai puţin transparentă, a grupurilor de interese. Din acest punct de vedere, atât procesul de tranziţie cât şi integrarea europeană, ca transformare de sistem, readuc în discuţie argumentul lui Mancur Olson (1999) cu privire la relaţia dintre rent-seeking şi performanţa economică. Potrivit acestuia, grupurile de interese tind să reducă eficienţa alocării resurselor, contribuind la polarizarea vieţii politice în diverse matrice redistributive, lucru valabil nu numai în cazul oligopolurilor sau cartelurilor, ci şi în cazul sindicatelor sau al birocraţiei din sectorul public. Toate acestea duc la lărgirea sferei de acţiune a statului, cu efecte semnificative asupra performanţei economice şi direcţiei de evoluţie a societăţii.
În planul performanţei economice, dacă restrângem analiza la evoluţia economiilor din zona euro, studiile empirice ilustrează o accentuare a decalajului de creştere economică între SUA şi Uniunea Europeană. De exemplu, în perioada 1990-2005, rata medie de creştere economică în zona euro a fost de 2%, inferioară mediei de 2,3% înregistrată în anii 1980. Dacă în perioada anilor 1980 rata de creştere în zona euro a fost, în medie, cu 0,5 puncte procentuale inferioară celei din SUA, după 1990 acest decalaj s-a
lărgit. De exemplu, între 1996 şi 2005, când zona euro a crescut în medie cu
2,3%, economia SUA a valorificat avansul în domeniul tehnologiilor informaţiei şi a realizat o rată medie de creştere de 3,4%, cu peste un punct procentual peste media zonei euro. Decidenţii de politică economică din UE au recunoscut în repetate rânduri slăbiciunile structurale ale economiei europene, de unde şi diversitatea de agende şi pachete de reformă, unele dintre ele cu vădite componente instituţionale, menite să corecteze deficienţele (şi de competitivitate) identificate şi decalajele de performanţă economică. Se
cuvine a menţiona binecunoscuta Strategie Lisabona, care îşi propunea până în 2010, idealist, să transforme UE în „cea mai dinamică şi competitivă economie bazată pe cunoaştere din lume”. Eşecul recunoscut al Agendei Lisabona a deschis nevoia de a înscrie evoluţia economiei UE în cadrul unor noi ţinte economice, sociale şi ecologice, sintetizate prin Agenda EU 2020.
Asadar, institutiile. Pai cum sta Romania la acest capitol? Ia sa auzim…
Surse:
Fundamentele Institutionale Ale Performantei Economice. Studiu De Sinteza by Marinescu, Cosmin
Acemoglu, Daron, Simon Johnson, şi James A. Robinson, 2001, „The Colonial Origins of Comparative Development: An Empirical Investigation,” American Economic Review, vol.
91, December
Acemoglu, Daron; Robinson, James, 2008, The Role of Institutions in Growth and Development, Commision on Growth and Development, Working Paper no. 10, World Bank
Aidis Ruta; Estrin, Saul, 2005, Weak Institutions, Weak Ties and Low Levels of Productive
Entrepreneurship in Russia: An Exploration, American Economic Association, www.aeaweb.org/annual_mtg_papers
Aron, Janine, 2000, Growth and Institutions. A Review of the Evidence, The World Bank
Research Observer, vol. 15, no. 1 (February 2000), pp. 99–135
Bandow, Doug; Vasquez, Ian, 2001, Perpetuating Poverty, Cato Institute, Washington, 2001
Bastiat, Frédéric, [1848], Ce qu’on voit et ce qu’on ne voit pas, Editions Romillat, Paris, 1993
Bauer, Peter T., 1981, Equality, Third World and Economic Delusion, Cambridge, Mass.:
Harvard University
Baumol, William J., 1990, Entrepreneurship: Productive, Unproductive, and Distructive, Journal
of Political Economy, vol. 98, nr. 5,
Blaug, Mark, 1992, Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
Coase, Ronald, 1997, „Natura firmei”, în Oliver Williamson şi Sidney Winter, Natura firmei.
Origini, evoluţie şi dezvoltare, Ed. Sedona, Timişoara
Demsetz, Harold, 1969, „Information and Efficiency: Another View-point”, Journal of Law and Economics 12
Dodd, Randal; Mills, Paul, 2008, “Outbreak: US Subprime Contagion”, Finance & Development 44(4): 15-19
Dutraive, Véronique, 2009, „Economic Development and Institutions. Anatomy of the New New Institutional Economics’ research program”, in Revue de la regulation, no. 6
Edison, Hali, 2003, „How strong are the links between institutional quality and economic
performance?”, in Finance and Development, IMF, vol. 40, no. 2,
Eggertsson, Thráinn, 1990, Economic Behavior and Institutions, Cambridge University Press
Elsner, W., 1989, Adam Smith’s Model of the Origins and Emergence of Institutions; The Modern Finding of the Classical Approach, Journal of Economic Issues, vol. XXIII, no. 1
Epstein, Richard, 1995, Simple Rule for a Complex World, Cambridge, MA: Harvard University Press
Foss, Kirsten; Foss, Nicolai, 2006, “Entrepreneurship, Transaction Costs, and Resource
Attributes”, International Journal of Strategic Change Management
Frankel, Jeffrey; David Romer, 1999, „Does Trade Cause Growth?” American Economic Review, vol. 89
Glaeser, Edward L.; La Porta, Rafael; Lopez-de-Silanes, Florencio; Shleifer, Andrei, 2004, Do Institutions Cause Growth, Working Paper 10568, National Bureau of Economic Research,Cambridge
Gwartney, J., Holcombe, R. G., Lawson, R., 2004, Economic Freedom, Institutional Quality, and Cross-Country Differences in Income and Growth, Cato Journal, vol. 24, no. 3
