FOTO: Aurel Miron Manea
Cea mai recentă confirmare privind anvergura ieşită din comun a viziunilor plastice ale lui Adrian Costea este sculptura în oţel intitulată „A la recherche du temps perdu”, „plantată” înainte de Crăciun (pe 22 decembrie) în foaierul modernului hotel SARROGLIA din Bucureşti. Are peste patru metri înălţime, aproape o tonă greutate şi este realizată din oţel masiv. Statuia, care reprezintă un cocoş negru cântând, cu gâtul răsucit spre un răsărit invizibil, dar iminent, este copleşitoare prin dimensiuni şi mesaj, dând senzaţia unei polifonii asurzitoare. Parcă nu unul, ci o mie de cocoşi îşi înalţă strigătul spre cer, reverberând în sute de valuri de ecouri. Este „orologiul lui Dumnezeu”, aşa cum îl defineşte autorul pe plăcuţa de oţel cuprat de pe soclu, „unul dintre gardienii măruntei eternităţi umane”, care „previne omenirea, cu emfază şi tenacitate, despre sosirea iminentă a regelui Soare”. Explică artistul în continuare: „Această operă nu este altceva decât omagiul meu suprem pentru creatura divină însărcinată să trezească întreaga planetă, atâta timp aceasta va continua să existe. Cântecul său marchează în fiecare dimineaţă, fără cea mai mică eroare posibilă, o nouă despărţire, pentru o nouă speranţă: o viaţă mai strălucitoare, mai puternică, mai frumoasă, mai senină, mai plină de iubire şi mai generoasă ca oricând”. Aceste cuvinte, emoţionante şi disperate în acelaşi timp, explică, într-o oarecare măsură, sentimentul paradoxal pe care-l ai în faţa monumentalei lucrări, acela de spaimă amestecată cu bucurie. Căci acest cocoş are ceva de ghilotină metafizică, necruţătoare, care despică întunericul (trecutul) de speranţa viitorului (lumina). Gândul că nu ştii de ce parte a ghilotinei te afli în momentul căderii generează şi amplifică spaima.
