În octombrie 1893 s-a născut fiul familiei princiare a moştenitorilor tronului, Ferdinand şi Maria, cel care avea să devină mai târziu faimos în ţară şi peste hotare ca fiind regele Carol al II-lea. Conform constituţiei, ca viitor moştenitor al tronului, de fapt primul membru al familiei regale născut pe teritoriu românesc, nou-născutul trebuia să fie botezat în religia ortodoxă. Atunci însă, cu sprijinul nemijlocit al regelui Carol şi al anturajului său, în România se desfăşura o intensă propagandă romano-catolică, materializată între altele şi prin crearea unei Arhiepiscopii romano-catolice la Bucureşti. Regele a preconizat chiar o soluţie de compromis, respectiv un dublu botez, făcut atât în rit ortodox de către mitropolitul României de atunci, Ghenadie Petrescu, cât şi în cel romano-catolic de arhiepiscopul catolic al Bucureştiului. Ghenadie Petrescu a stăruit pentru respectarea constituţiei şi chiar a şi comandat în acest scop o cristelniţă specială, a cărei execuţie la timp a fost întârziată. În acest context, regele a hotărât ca botezul să se facă la Sinaia, în prezenţa celor doi înalţi ierarhi din ţară, cel ortodox şi cel romano-catolic, iar ca naşi ai nou-născutului trebuiau să fie pe de o parte chiar regele, iar pe de altă parte, din motive tactice, o prinţesă ortodoxă rusă înrudită, pe linia Romanovilor, cu mama nou-născutului, principesa Maria.
În aceste condiţii, mitropolitul Ghenadie Petrescu a luat cristelniţa bisericii Domniţa Bălaşa, pe care a dus-o la Sinaia. La data stabilită de monarh, în prezenţa tuturor invitaţiilor, a oficiat slujba cuvenită, conform canoanelor ortodoxe şi a săvârşit botezul pruncului Carol în rit ortodox, după care, scoţându-l din cristelniţă, i l-a pus în braţe principesei ortodoxe ca naşă, surprinzând astfel întreaga asistenţă şi mai cu seamă pe regele Carol. Actul ca atare avea o semnificaţie deosebită, depăşind doar cele implicate de taina religioasă a botezului şi devenind, în acest caz, un fapt politic, un eveniment naţional.
Regele a adresat pe loc invitaţie arhiepiscopului romano-catolic să săvârşească aceeaşi sfântă taină a botezului, dar din nou a fost surprins văzându-se, pe bună dreptate, refuzat. Înaltul prelat catolic a explicat că botezul creştin fusese deja făcut şi că în conformitate cu canoanele celor două biserici, el nu putea fi repetat. Deosebit de afectat de ceea ce se întâmplase, regele Carol a părăsit sala, însă, cele întâmplate au arătat ulterior că monarhul nu a putut să uite ceea ce el considera a fi fost un grav afront personal din partea mitropolitului şi nu respectarea unei prevederi constituţionale de mare însemnătate, chiar şi pentru dinastia românească. Este începutul scandalului.
Această atitudine nu va rămâne fără urmări pentru mitropolitul Ghenadie Petrescu. Cu prima ocazie în care numele acestuia apare într-o chestiune controversată, mitropolitul era acuzat de Sinodul bisericii române, transformat în instrument politic, de deturnare de bani, însuşirea de vase sfinte şi veşminte bisericeşti, sfinţirea a numeroase biserici cu scopul de a-şi însuşi taxa aferentă, încasarea printru sine a banilor adunaţi prin colecte din partea credincioşilor, implicarea mitropolitului în procese penale. Are loc o judecată sinodală, fără precedent până atunci, în care sunt încălcate o mulţime dintre regulamentele după care funcţiona Biserica ortodoxă, dar care are rezultatul aşteptat de rege. La 22 mai 1896 se decide caterisirea Mitropolitului Ghenadie şi mutarea sa la Mănăstirea Căldăruşani în calitate de simplu monah. Astfel l-au acuzat, judecat, condamnat şi stigmatizat pe cel pe care tot ei şi l-au ales. Acelaşi complet judecătoresc avea să-l şi reabiliteze după numai o jumătate de an, după un uriaş scandal.
Cronicarul acelor vremi, F. Dame, menţiona în sinteza sa istorică în legătură cu abuzul ducerii din Bucureşti a înaltului prelat, chiar în noaptea în care i s-a transmis sentinţa de condamnare, fără a avea practic posibilitatea de a se apăra: „Acest act de violenţă inutilă şi rău gândită a provocat din toate părţile proteste foarte mari în cercurile politice, care n-au mai vrut să vadă greşelile prelatului ci procedeele de neînţeles ale guvernului, în special ale şefului acestuia.”
În Bucureşti au avut loc manifestaţii împotriva guvernului, chiar împotriva regelui, în care s-au implicat forţe din cele mai diverse, de la elementele conservatoare, la cele ale tânărului partid Social-Democrat, toate aceste forţe încercând a folosi prilejul pentru răsturnarea guvernului.
Întreaga a doua jumătate a anului 1896, problema „Ghenadie” a continuat a se afla în prim plan: dezbateri politice, discursuri în parlament, articole de presă şi chiar ciocniri cu forţele de ordine soldate cu victime. Între timp, la casa regală soseau de pretutindeni proteste semnate de mii de cetăţeni. Toate acestea au avut darul să neliniştească serios Coroana şi Sinodul. Sinodalii nu se mai arătau demult in public, datorită huiduielilor poporului. Şeful liberal al guvernului, D.A. Sturdza, pe când era în trăsură pe străzile capitalei, a fost huiduit şi scuipat de cetăţeni. Cele petrecute în ţară au făcut înconjurul Europei prin presa occidentală şi a înregistrat o atitudine negativă la adresa guvernului in legătură cu detronarea silnică a Mitropolitului.
În tot acest timp, Ghenadie Petrescu a stat sechestrat la Căldăruşani sub paza aspră a şase jandarmi, care-l păzeau asemeni unei veritabile „paze de corp”, dar a reacţionat în justiţie iniţiind un proces de calomnie. În disperare de cauză şi temându-se de discreditare, guvernul interceptează firul legal al acţiunilor de judecată întreprinse de Ghenadie şi degradează magistratura prin transformarea judecătorului de instrucţie în „zbir poliţienesc”, însărcinat cu misiunea precisă de a întoarce cursul judecăţii in defavoarea Mitropolitului şi aducerea lui înaintea Curţii cu Juraţi pentru delicte de drept comun. În acest scop s-au pus in mişcare importante forţe poliţieneşti pentru „a zgârma” in lăzile Mitropolitului, sau percheziţionând persoanele care au fost cât de cât in legătură cu Ghenadie. Scopul urmărit era acela de a aduna dovezi calomnioase la adresa mitropolitului.
Paralel, guvernul liberal exercita o presiune crescândă asupra Mitropolitului, pentru o înţelegere. Trimişii guvernului şi-au pierdut vara făcând naveta între Bucureşti şi Căldăruşani cu speranţa că poate îl vor convinge pe fostul mitropolit să renunţe la opoziţie. I-au propus să ceară iertare Sinodului şi aşa va reprimi arhieria. Ca să-şi atingă scopul, samsarii guvernamentali au folosit cele mai nepotrivite metode de convingere: de la linguşirea josnică până la ameninţarea cea mai trivială. Dar Ghenadie n-a cedat amăgirilor sau înfricoşărilor şi a declarat că „prefer sa fiu îngropat de viu intr-o groapă de o sută de metri decât să mă împac cu prigonitorii mei intr-un chip atât de umilitor.”
Lascăr Catargiu, şeful conservatorilor, aduce regelui Carol I o petiţie întărită cu zeci de semnături, determină pe suveran să recunoască nedreptatea făcută lui Ghenadie şi să iniţieze tratative cu acesta pentru soluţionarea crizei.
Cazul Ghenadie, în acest context, a dus la demisia guvernului liberal care patronase întreg scandalul.
La 4 decembrie 1896, prin decret regal, Sf. Sinod este convocat şi se întruneşte in sesiune extraordinară care hotărăște „să se ridice de deasupra mitropolitului Ungrovlahiei, Ghenadie Petrescu, hotărârea Sfântului Sinod de la 20 mai 1896”. În aceeaşi zi, printr-un decret regal, regele Carol I semna actul ce cuprindea în articolul I: „Suspendarea Î.P.S.S. Mitropolitului Primat D.D.Ghenadie Petrescu din treapta arhieriei şi administraţiunea metropolitană este şi rămâne ridicată”.
Tot în aceeaşi zi era făcută publică şi scrisoarea de demisie a lui Ghenadie care foarte probabil a fost adusă la cunoştinţă oficial regelui, odată cu hotărârea Sfântului Sinod şi decizia guvernului.
Acesta este unul dintre rezultatele supunerii necondiţionate faţă de rege şi guvernarea politică a unor instituţii ale statului, de la biserică, până la justiţie, poliţie, guvern, caz în care patimi omeneşti dezonorează ideile de legalitate, constituţionalitate, dreptate.
Cu toată discreditarea instituţiilor statului, în frunte cu regele, faţă de lege şi faţă de opinia publică, cu toate că prelatul a fost reabilitat în urma scandalului, finalitatea a fost de partea celor ce au iniţiat totul: mitropolitul şi-a dat demisia şi s-a retras din viaţa publică pe care îşi permisese s-o deranjeze.
Episodul de-acum un secol ne demonstrează încă o dată vocaţia românilor de a-şi sacrifica oamenii de frunte, influenţa nefastă a politicului, cu lipsa lui completă de valori morale şi incapacitatea poporului de a-şi apăra până la capăt adevăratele modele.
Poate învăţăm ceva din asta măcar acum!
