Are orice om câte o uliţă a copilăriei… A mea acolo a fost, în Pantelimonul cel atât de oarecare, între Capra şi Fundeni…
Aşa scrie Nicolae Steinhardt în Jurnalul Fericirii despre locurile copilăriei sale, în comuna suburbană Pantelimon, a Bucureştilor anilor din preajma primului război mondial.
Prima dată când am auzit vorbindu-se despre legătura lui Steinhardt cu Pantelimon-ul a fost anul trecut, odată cu demersurile făcute de o şcoală generală din cartier, condusă de o prietenă de-a mea, de a schimba denumirea şcolii, numită impersonal, printr-un număr, cu numele acestei mari personalităţi a culturii româneşti. Citisem, fireşte, în studenţie Jurnalul Fericirii, dar nu-mi rămăsese în memorie descrierea atât de nostalgică şi pitorească a ceea ce, la rândul meu, era locul copilăriei mele. Ca orice iniţiativă de bun simţ, şi schimbarea numelui şcolii a eşuat, ca multe altele în zilele noastre. Legătura lui Steinhardt cu Pantelimon-ul rămâne, dincolo de orice act birocratic sau de ignoranţa concetăţenilor noştri.
Născut la 29 iulie 1912 în imobilul familiei din Calea Moşilor, se mută curând în afara Bucureştilor, în comuna suburbană Pantelimon, unde tatăl său, Oscar-Saia Steinhardt, inginer cu studii în Elveţia, primise conducerea fabricii de cherestea Sylva. Era o întreprindere cu capital exclusiv românesc, probabil apărută ca urmare a Legii pentru încurajarea industriei naţionale din 1912, ce stabilea avantaje fiscale pe timp de 30 de ani pentru patronii ce foloseau materia primă autohtonă. Oscar Steinhardt este în 1913 proaspăt cetăţean român şi decorat, prin decret regal, cu ordinul „Coroana României” în grad de cavaler, probabil ca urmare a participării lui la războiul balcanic. În aceeaşi curte a fabricii de cherestea se va desfăşura în 1919 şi episodul savuros povestit de fiul său, în care dl. Steinhardt senior, abia sosit de pe front, unde fusese rănit la Mărăşti, trebuie să facă faţă unei revolte a muncitorilor, stârniţi de propaganda bolşevică, circulând prin atelierele fabricii în uniformă şi cu sabia scoasă din teacă…
Nu ştim unde a locuit familia Steinhardt în Pantelimon, dar e sigur că o bună parte a timpului copilul o petrecea în curtea fără capăt a unei fabrici de cherestea, poate industria cea mai curată, adânc pătrunsă de mirosul lemnului tăiat şi al rumegușului. După ce ploua, din scânduri şi butuci îmbibați se răspândește un parfum înțepător. Şi astăzi găsim pe locul fostei fabrici Sylva, în spatele complexului comercial Delfinului, o firmă care se ocupă de prelucrarea mobilei.
Către începutul secolului XX, atunci când familia Steinhardt se muta acolo, zona avea deja câteva sute de gospodării: mici meseriaşi, căruţaşi, negustori de grâne, negustori ambulanţi, muncitori, crescători de animale, legumicultori, care fuseseră împroprietăriţi cu mici loturi de pământ, în repetate rânduri, după 1864. Până la 1900 se formase acolo o adevărată mahala românească din vremuri bune, pestriţă, cosmopolită, agitată, dar pitorească şi creativă. Dar totul, şi numai pentru copilul ce eram, se proiecta pe un fel de pace patriarhală, pe credinţa fiecăruia că lumea în străfundurile ei cele mai tainice nu-i totuși ostilă şi rea; că la o adicătelea, oamenii nu te vor lăsa, o bucată de pâine şi un pahar cu vin tot vei găsi pe undeva; că – până-n clipa morţii, se-nţelege – nu vei fi dat afară de la locul şi culcuşul tău; că lucruri cu totul de mirare şi de-a dreptul înfiorătoare nu se vor întâmpla.
Spaţiul descris de Steinhardt se afla atunci, ca şi acum, atârnat de istorie, între mizeria cea mai cruntă şi măreţe planuri de viitor. Pentru că în acest cartier, aşa cum spune Steinhardt, cu nume de sfânt ori de tâlhar: Pantelimon, parcă te temi să păşeşti dacă nu eşti de-al casei. Drumuri desfundate, maidane de gunoaie, clădiri degradate, populaţie îmbătrânită, săracă, blocuri îngrămădite, resturi ale fostei industrii comuniste, care încă mai supravieţuieşte sub imaginea unor firme nu foarte lustruite, nimic nu te îndeamnă să faci o plimbare aici. Odată cu lăsarea serii nici un bucureştean nu cuteza să mai intre în mahala. Îşi aveau flăcăii geloşi şi mândri cartierul lor, domeniu rezervat. Erau şi numeroşi beţivi, de bună seamă, cum să nu fie, zăvozi care lătrau în tăcerea nopţii ori se repezeau la trecători, drumuri desfundate, praf, noroi. Din această perspectivă istoria nu s-a schimbat prea mult.
În anii 70 au dispărut aproape complet casele ridicate în perioada interbelică de mica burghezie a zonei, pentru a face loc ansamblurilor de blocuri. Foarte puţine au rezistat, înconjurate de blocurile comuniste.
În Pantelimon evreul Nicolae Steinhardt face primii paşi spre religia ortodoxă prin intermediul preotului bisericii din mahala, parohul Mărculescu[i] de la biserica Capra, prieten cu familia de evrei, prietenie legată probabil în timpul primului război mondial, care lasă amintiri traumatizante pentru ambele familii: preotul cade prizonier pe Valea Jiului, în timp ce inginerul este rănit la Mărăşti. Ambii vor fi decoraţi la finalul războiului. Nu întâmplător, în curtea cimitirului bisericii Capra este ridicat un frumos monument dedicat eroilor neamului căzuţi în prima conflagraţie mondială.
La biserica Capra, aşezată mai spre oraş, se duceau Duminica şi de sărbători aproape toţi; măcar primprejur. Ca 
proprietari de fabrică şi la poftirea preotului Mărculescu, mergeau şi părinţii mei. Biserica, lipsită de orice frumuseţe dar încăpătoare, avea clopote cu bătăi prelungi, cu dangăt grav, în contrast cu modicitatea locului, bătând des, insidios şi nobil. Ele, pe care le auzeam limpede cu toate că se aflau departe de fabrică, ele au constituit fundalul sonor şi emotiv al anilor mei dintâi. Ele m-au apărat, măcar un timp, şi tot ele alungau duhurile rele, grindina şi farmecele viclene; îmi îndulceau, cu sunet, crescândele trăsături odioase ori derutante ale realităţii…
Biserica fusese ridicată la 1877, pe vremuri de război, prin strădania unui negustor de zarzavaturi, pe nume Constantin Duţulescu (poreclit “Capră”), chiar pe pământul din care îşi câştigau existenţa. Pentru că de la Pantelimon până la Fundeni se întindeau grădini, crânguri, lacuri, verdeaţă bună de odihnă şi bălării cuminţi, vii micuţe – şi mai mult dădeai de turme decât de holde, amănunt mioritic rătăcit dincolo de garduri şi maidane… Întăreau şi ele părerea lui Eminescu: blândețea poporului român îşi are obârșia în bunăstarea lui pastorală, mereu superioară celei a neamurilor agricole. Perioada comunistă a răvăşit rosturile bisericii, aşa cum a făcut cu toată cuprinderea mahalalei. Numai iscusinţa unor ingineri români, Eugen Iordăchescu şi Gheorghe Mija a scăpat-o de la demolare prin translatarea în 1985 cu 90 de metri faţă de aliniamentul şoselei.
În anii 20 familia Steinhardt se mută spre centrul Bucureştilor, unde 
tâ nărul Nicolae va frecventa şcoala primară şi mai târziu Liceul Spiru Haret, fără ca farmecul străzilor primelor amintiri să-l părăsească: Din Pantelimon ne-am mutat în strada Armenească, în centru. E frumos, dar atmosfera nu e alta, atâta doar că-s oameni mai numeroşi şi clădirile mai apropiate una de alta. O pace veche şi un fel de încredere în lume şi ale ei stihii domnesc şi aici. Strada e asfaltată, cum mai liniştită nu se poate, pe margini sunt case „boiereşti”, curţi, grădini şi flori, întocmai ca la mahalaua de unde veneam.
Dar ceea ce l-a învăţat cel mai bine pe Steinhardt mahalaua, periferia, îşi va aduce folosul mult mai târziu, în plină maturitate, atunci când va fi confruntat cu cea mai mare cumpănă din viaţa lui. În beciurile Securităţii, ameninţat cu moartea, izolat de lume, îngrijorat de soarta părintelui bătrân lăsat acasă, bulversat de trădarea unor prieteni va căuta disperat soluţii. Iar puterea va veni şi din lecţia de viaţă intuită în copilărie atunci când trăia viaţa acelei comunităţi.
Sunt pierdut!
Pierdut? A! nu. Iată că din fundurile Pantelimonului şi ale Cluceresii[i] —ale mahalalei şi satului — mijeşte deodată un alt gând, o a treia soluţie. A! nu, umilinţa cedării e de la diavol. Da, există, mai există o negândită a treia soluţie. Datoria ta în clipa asta e să fii vulgar de calm, de îndemânatec, de nepăsător. Fii ţăran, ovreiaşule. Fii mahalagiu.
Mahalaua nu înseamnă disperare, nu înseamnă trădare, nu înseamnă soluţii de supravieţuire complicate. Mahalaua înseamnă putere de luptă, spirit răzbătător, inteligenţă şi vicleşug, agitaţie peste zi, dar linişte în prag de seară, atunci când mahalagiul merge la culcare având conştiinţa mulţumită că a făcut ce a depins de el pentru ca viața să meargă mai departe.
Asta-mi rămâne, asta e calea a treia; să fiu ţăran deştept şi mahalagiu viclean. Calm şi dârz. La înălţimea lor. A ei şi a lor. Nu mai sus. Nu-mi aduc aminte, punct şi gata. Şi nu ştiu. Şi tac. Şi amuţesc. Nu recunosc. Nu cedez.
Iar Steinhardt nu a cedat, transformându-şi viaţa într-un adevărat model pentru orice generaţie dornică de a găsi repere şi valori.
[i] Clucereasa, sat de lângă Câmpulung unde familia deţinea proprietăţi
[i] În istoricul bisericii nu am găsit totuşi numele preotului Mărculescu, cel mai aproape de nume şi de perioadă fiind parohul Marin Marinescu
