Înmormântarea Cerului, după cum mai este cunoscut acest ritual al morţilor, este încă o practică des întâlnită în preajma satelor din Tibet. Când un tibetan moare, acesta nu este îngropat.
Riturile de trecere de pe aceste meleaguri sunt şi ele îmbibate de preceptele budismului tibetan Vajrayana, la fel că fiecare aspect al vieţii cotidiene de aici. Conform acestei credinţe, corpul uman trebuie să se întoarcă în elementele primordiale din care a fost plămădit imediat ce sufletul îl părăseşte.
Dacă trupul omului poate să hrănească o altă făptură după moartea acestuia, cu atât mai bine. Iar cum în ierarhia vietăţilor din Tibet vulturii pleşuvi sunt deasupra viermilor, cadavrele nu mai sunt îngropate ci oferite vulturilor, pe stânci folosite de sute de ani în acest scop.
Odată ce un membru al oricărei famili şi-a dat obştescul sfârşit, rudele sale purced în aceeaşi zi să-i ofere cadavrul vulturilor. Vulturii pleşuvi şi zăganii aşteaptă planad în cercuri largi ca oamenii să-şi încheie slujba religiasa şi să părăsească locul. Î
n momentul în care nu a mai rămas decât scheletul, ritualul continuă. Rudele se ajută de baroase şi topoare pentru a măcina oasele defunctului. Bucăţile infime de oase sunt apoi amestecate cu făină de orz şi oferite ciorilor şi corbilor astfel încât orice făptură a divinităţii să profite de ultimele rămăşiţe umane.
Partidul comunist chinez a interzis această tradiţie în anul 1960, fapt ce a dus aproape la pierderea să. Totuşi, în urmă a numeroase revolte ale tibetanilor, regimul comunist de la Beijing a legalizat din nou sumbră tradiţie în anul 1980.
