Se prea poate ca maniera oarecum brutală de a prezenta personajul Brâncuşi să fie taxată drept iconoclasm (ceea ce s-a şi întâmplat) şi să-mi atragă unele ostilităţi. Consider însă că Brâncuşi trebuie iubit în cunoştinţă de cauză. Faptul că a strivit-o realmente, cu personalitatea lui, pe Miliţa Petraşcu poate fi judecată, în perspectivă obişnuită, ca o mare cruzime. În realitate, coliziunea dintre personalităţile lor era o luptă între doi uriaşi, în care cel mai puternic a ieşit învingător. Nu prea putem cuprinde şi înţelege această luptă în toate datele ei, pentru că o judecăm cu măsura dimensiunilor noastre. Şederea îndelungată a Miliţei lângă Brâncuşi n-a făcut decât să confirme şi să întărească celebrele cuvinte ale acestuia, atunci când l-a părăsit pe Rodin: „La umbra copacilor mari nu creşte nimic”.
Pe de altă parte, muşamalizarea „petelor” lui Constantin Brâncuşi denunţă neputinţa noastră de a-l accepta aşa cum a fost şi condiţionează valoarea operei sale de o morala comună pe care-l obligăm, postum, s-o respecte. Îl obligăm pe cel mai mare sculptor modern al lumii să fi fost perfect ca însăşi esenţa zborului. Îl înghesuim cu forţa într-un mulaj care nu este tiparul lui, ci al nostru. Sau, vorba lui Adrian Costea: „Vitrina în care l-am pus pe Brâncuşi este, de fapt, o oglindă. Şi ce poţi vedea într-o oglindă”. Pe scurt, „Sfântul din Montparnasse” a fost un artist uriaş, dar n-a fost un om perfect.
În privinţa Miliţei Petraşcu, iată cum o evocă acelaşi Adrian Costea pe fosta lui profesoară:
„Cunoscând, aproximativ, tipul şi caracterul celor două personaje, cum am putea da crezare faptului că relaţia lor a fost una superficială, fără nicio substanţă, la limita inexistenţei şi negării? Miliţa era o femeie temperamentală, fierbinte. Prima ei căsătorie a avut loc la vârsta de 17 ani. Brâncuşi îi spunea « Leliţa » şi, pentru motive necunoscute, Leliţa a făcut în aşa fel încât acesta să poată ridica, la Târgu-Jiu, ceea ce ştim cu toţii că a ridicat. Referitor la Brâncuşi, departe de ochii şi de urechile lumii, Miliţa utiliza, între altele, cuvintele şi expresiile următoare: misterios, magic, mistic, arhaic, intuitiv, mitic, calculat, fascinant, «predilecţie acută spre eternitate», şi «dorinţa puternică de a manipula şi a se pune în scenă»…
Sunt foarte revoltat de maniera – sau, mai bine zis, lipsa de manieră – în care a fost şi este apreciată Miliţa Petraşcu în România. În anii ’67 – ’68, când i-am fost elev, Miliţa era o mina de aur în tot ceea ce priveşte arta din prima jumătate a secolului XX. Nu numai că ştia aproape totul, dar văzuse şi trăise pe propria-i piele, ca artist şi ca femeie, momentele cele mai incandescente şi aproape toate personajele epocii respective. În perioada în care am cunoscut-o, amărăciunea ei era copleşitoare. Bătrâneţea şi neputinţa o rodeau atât din interior, cât şi din exterior. Susţinea că detestă suvenirurile şi amintirile, dar minţea cu neruşinare, pentru că nu scăpa nicio ocazie să-mi povestească, aproape cu forţa, cam tot ce trăise. Mai spunea că detestă să plângă dar, de multe ori, dimineaţa, o găseam cu ochii unflaţi şi roşii de lacrimi, ascunse, credea ea, cu dibăcie.
În 1967 casa pe care Miliţa, în mod miraculos, o recuperase, era, practic, goală. Mai avea cu ea, în acel moment, într-o pungă de hârtie, câteva scrisori şi fotografii care scăpasera urgiei, scrisori şi fotografii pe care mi le citea şi arăta, cel puţin o dată pe zi. Când Miliţa a intrat pentru prima dată în atelierul lui Brâncuşi, acesta avea 43 de ani iar ea 27. De ce nu se vorbeşte de faptul că Miliţa a lucrat non-stop cu Brâncuşi, din 1919 pâna în 1923 şi, din nou, în 1927? Cum a putut o femeie cu un caracter atât de puternic să stea lângă Brancuşi timp de şase ani, perioadă despre care nu se ştie nimic concret?”… (VA URMA)
