Inchipuiti-va doua familii- Ionescu si Popescu. Ionescu o duce bine si isi cumpara o casa de 300.000 de euro prin credit. Are un venit lunar de 10.000 de euro care ii permite sa faca acest lucru, intrucat nu cheltuie pe luna mai mult de 1000 de euro pentru intretinerea familiei. Anual, el incaseaza prin urmare 120.000de euro si cheltuie 12.000. Inainte de a-si lua casa, este pe surplus bugetar. Dupa ce si-a facut creditul, e pe deficit cu 180.000 euro. Un deficit bugetar de 150%!!! Tehnic, nimeni nu ar mai trebui sa se apropie de Ionescu , ba chiar ar urma sa i se ceara sa isi reduca cheltuielile si sa aplice masuri de austeritate. Asta daca nu i se va impune sa isi vanda si lucruri de prin casa (sa le „privatizeze”).
Popescu. Are un venit de 12.000 de euro anual. Cheltuie insa 13.000 de euro, fiindca ii plac excursiile si mancarea din restaurantele de fitze. Tehnic, e pe deficit. Vinde insa o bucata de teren cu 10.000 de euro si trece pe „excedent”. Nu isi schimba insa stilul de viata. Intrucat a trecut de pe minus pe plus, toata lumea il apreciaza si spune ca acela e modelul corect, sa treci de pe deficit pe excedent.
Este insa mai „sanatos” financiar Popescu decat Ionescu? Nici vorba.
Deficitele nu spun nimic atunci cand le abordezi doar in dinamica sau valori absolute ci trebuie cumva „personalizate”. Asa cum simpla durere de cap poate fi si o simpla migrena si semnul unei tumori intracraniene.
Puţine subiecte au fost atat de discutate in ultima perioada de catre economistii si politicienii romani precum deficitul bugetar. Sa fie de 3%, sau de 1,7%? Cat ne-ar costa, ce implicatii ar avea si mai ales, cat de plauzibil e un asemenea deficit? Autoritatile romane si straine ne spun ca e vital sa il reducem, dar foarte rar ni se explica si de ce stau asa lucrurile. Deficitul pare a fi cea mai recenta „ciuma” economica., vinovata de somajul ridicat, de economisirea scazuta, de traiul prost al romanilor.
Prostii. In urma cu cativa ani, desi erau apropiate sensibil de niveluri care azi ar fi considerate mortale, nimeni nu vorbea despre febra deficitului.
Keynes, în celebra sa „Letter to President Rosevelt” din 31 decembrie 1933, sugerează ca investiţiile publice să fie finanţate chiar si printr-un deficit bugetar – dispozitiv anticiclic, utilizat în calitate de instrument de relansare economică. “Reduceti somajul, si deficitul bugetar va avea grija sa se reduca singur”, mai spunea Keynes.
Daca treci si prin cercetarea economica, constati ca pe termen lung, deficitele fiscale persistente sunt inflationiste in cazul tarilor cu inflatie de peste 5%. In cazul statelor cu inflatie mai mica, rezultatele par a arata ca deficitele fiscale mari nu influenteaza inflatia. Journal of Monetary Economics a analizat 107 economii, timp de 40 de ani in cazul tarilor cu inflatie de peste 5% si al economiilor emergente.
Drama noastra nu e deficitul- mare sau mic- ci colectarea anemica
„Punctul de vedere fiscal” al inflatiei a fost deosebit de important în cazul economiilor emergente, unde se sustine ca o colectare mai putin eficienta a impozitelor si taxelor, instabilitatea politica si un acces limitat la credite externe tind sa scada costul relativ al crearii de masa monetara si sa mareasca dependenta de taxa pe inflatie (inflation tax).
Colectam prost la buget, ceea ce ma face sa cred ca totusi o externalizare a colectarii taxelor ar descuraja coruptia si ar fi mai eficienta decat actualul sistem.
Revenind la deficite, bugete si datorii, as parafraza o celebra sintagma, spunand ca nu exista finantare gratuita a datoriilor in economie. In cele din urma, respectivele datorii trebuie platite, fie de cei de acum fie de catre cei care vor veni.
A existat un excelent economist, pe nume Laurence Kotlicoff, care a introdus notiunea de “contabilitate generationala”. Ideea lui era sa calculeze impactul cheltuielilor prezente ale Guvernului asupra generatiilor care urmeaza. Sa masoare efectul fiscal viitor, cum ar veni. Ceva intre sociologie si filozofie e conomica. Calculele au aratat ceva ceea ce toti banuiam: Ratele nete de impozitare au crescut pe parcursul secolului XX, iar acum se afla la niveluri astronomice pentru generaţiile viitoare, cresterea fiind de aproape 100%, spune Kotlicoff.
Ar mai fi de adus in discutie Teoria ricadiană a neuralităţii, care consideră că reducerea fiscalităţii şi menţinerea neschimbată a cheltuielilor publice menţin la acelaşi nivel consumul şi capitalul acumulat, întrucât economisirea suplimentară privată creşte cu o sumă echivalentă, iar variabilele macroeconomice şi economisirea naţională rămân neschimbate.
Sintetizand, intrebarea finala este: De ce ne legam la cap cand ne doare ficatul?
