O surprinzătoare şi plăcută apariţie poetică în piesajul literar orădean-bihorean o constituie tânăra Alexandrina Chelu, care la frumoasa vârstă de 21 de ani debutează cu un volum de sonete intitulat “Aventura Sonetului”, Editura Primus, Oradea, 2011. Titlul trimite, chiar dacă tangenţial, la antologia de sonete a regretatului poet Alexandru Andriţoiu, “Aura Sonetului”, apărută în 2004 tot la Oradea, ediţie îngrijită şi prefaţată chiar de unchiul poetei, la fel regretatul Marin Chelu.
Este, într-adevăr, o aventură nu numai temerară pentru tânăra autoare, cât mai ales riscantă, în condiţiile în care sonetul constrânge, impune rigoare şi exigenţă, cu un ultim vers mai mereu apoftegmatic (sentinţă, concluzie, maximă), ştiut fiind faptul că sonetul nu îngăduie să i se adauge nimic, dar nici să i se elimine ceva. Cu toate acestea, în postmodernitatea actuală stricteţea acestei forme a devenit tot mai labilă, punându-se accent mai mult pe fond şi mai puţin pe forma metricii de tip clasic, căci, aşa cum plastic se exprima Al. O. Teodoreanu, “sonetul e fracul lirismului” (probabil, vrând el a spune, că este purtat doar de poeţii-aristocraţi.)
Cartea Alexandrinei Chelu cuprinde 99 sonete (cu o prefaţă neglijentă şi redundantă, din păcate), grupate în trei cicluri destul de bine conturate şi atent delimitate, Puterea Dragostei, Puterea Cuvântului şi Puterea Divinului, şi ele relevă un feminism extrem de graţios, glisat spre un paradis inventat, locuit şi trăit numai de ea, veritabil spiritus loci edenian, în care elementele definitorii par a fi dragostea şi candoarea, tinereţea şi splendorile ei inefabile, dar mai ales dorinţa de a iubi şi de a fi iubită la modul incantator, de nu devorator: Nu vreau să mă ascund, nu vreau să plâng,/ Dar, pare-se că-i greu de acceptat,/ Că te iubesc prea mult, neîncetat,/ Şi lacrimile mi le-nec, le-nfrâng// Şi le zdrobesc cu nesimţire crasă!/ Mă zvârcolesc ca peştele, sălbatic,/ Trântind, lovind – comportament fanatic -/ Sunt monstru şi încep s-arunc din casă/ Tot ce găsesc, tot ce îmi stă în cale,/ Pot să ucid, să spintec, să distrug,/ Şi simt cum mă cuprinde-o nebunie/ Şi totul zboară, se pornesc rafale,/ Mă spânzur, mă omor, mă ard pe rug/ Iar când te văd: e iarăşi armonie… (Nebunie crasă).
Emoţiile puberale sunt filtrate prin concreteţea trăirilor cotidiene, fără violentările şi teribilismele generaţiei sale, aureolate de un frenetism înduioşător şi o pasionalitate dizolvată în speranţe, regrete, vise, amăgiri, împliniri, căci Alexandrina este mereu îndrăgostită de un el eterat, pe alocuri conturat cât să o bulverseze sau să o facă să suspine, dar mai ales cât să-i provoace elanul creator. Nu de puţine ori, timpul se reduce la o simplă senzaţie, la o întâmplare de-o clipă sau la o percepţie efemeră, suficienţi stimuli în a face să triumfe dorinţa ca stare de fapt, amintind parcă de superbele versuri stănesciene leoaică tânără, iubirea/mi-a sărit în faţă(…)/M-a muşcat, leoaica, azi, de faţă. Da, poeta se lasă sedusă/devorată de leoaica amorului, când la modul conştient, asumându-şi pericolul şi jarul care o pândesc, când la modul inconştient-adolescentin, în care jocul cu mărgele de sticlă frizează inocenţa pasiunii şi flacăra devoţiunii: Ce dulci ispite îmi răsar prin fire,/ Ce dragi rostiri se-aud prin glasul tău,/ Te-ntrec în temeri, ameţită rău,/ Să-mi scalzi profund iubirea-n amintire(…) (Păcate demne).
De fapt, exuberanţa ei feminină este chiar atributul artei sale poetice, lipsit de convenţionalismele vremurilor mizerabiliste în care trăieşte (inspirată este analogia de poetă la lansarea cărţii, între vârsta sa şi cifra secolului în care a împlinit această vârstă, dar şi această carte), deşi o anumită simplitate a viziunii şi a expresiei ar putea dinamita frumoasele castele de nisip ridicate cu atâta migală altruistă şi trudă artistă.
Uneori sonetele răspândesc parfumul şi ardoarea poeteselor ardelene de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, care îşi exhibau suspinele amoroase şi dorinţele clamoroase în versuri lacrimogene în fond şi eterogene în formă, rănite for ever de săgeata vicleană a unui Eros mereu ascuns după faldurile libidou-lui, dar mai ales după mătăsurile evanescente ale frisoanelor amoroase, ca unice cauzatoare de transe şi spasme erotice, demne de a fi eternizate în versuri frumoase şi doinite în melodii duioase: Lumina din stele şi viaţa-mi păgână,/ Credinţa pierdută şi seara nebună,/ Se-nvârt ca o aură arsă de vreme,/ Iubirea aş vrea ca în vis să mă cheme… (Iubirea specială).
Faptul că poeta este şi o excelentă muziciană (atenţie, nu cântăreaţă!) se relevă şi din cantabilitatea versurilor şi, de ce nu, a trăirilor sale construite (da, sonetul se construieşte) şi constituite într-o prozodie armonioasă în care sunetul rostirii se pliază plăcut pe semantica cuvântului scris, asemenea unei picturi în care desenul şi passe-partout-ul se îngemănează plăcut în ochiul privitorului, în cazul de faţă în polifonia cititorului.
Ostilitatea şi turpitudinea lumii în care trăieşte, iubeşte, disperă poeta creează stări de repulsie şi anxietate, angoasă şi vituperare (Mă întristez să mai privesc în jur,/ Atâta suferinţă şi prostie…), unica salvare părând refugiul şi inefabilul creaţiei şi în şansa ei de a purifica prin Puterea Cuvântului, ciclul de sonete cel mai elaborat şi profund în economia cărţii (aş spune partea hard a volumului), şi care anunţă în Alexandrina Chelu o veritabilă poetă de care, cu siguranţă, vom mai auzi.
Zbaterile (meta)fizice în a-L căuta, intui şi găsi pe Dumnezeu prin credinţă şi rugă, speranţă şi iubire, ca unică modalitate de salvare în faţa ispitelor lumeşti şi a păcatelor pământeşti, sunt redate în partea a treia a cărţii Puterea Divinului, poeta părând a-şi finaliza propria trinitate (iubire, cuvânt, divinitate), într-o deplină şi asumată atemporalitate în care El este puterea iar noi nimicmicia, El totul iar noi neantul, conform principiului biblic “Nu m-ai fi căutat, dacă nu m-ai fi găsit”: Mă arde-n mădulare Dumnezeu!/ El pare-a fi departe, dar Îl simt;/ Oricât încerc să fug, nu pot să-L mint,/ Privirea Lui străpunge gândul meu… (Mă arde Dumnezeu).
Aventura Sonetului este aventura existenţială a unei poete orădene, Alexandrina Chelu, care confirmă candoarea şi delicateţea poeziei.
Lucian Scurtu
