Autor: Răzvan Timofciuc
În ultima perioadă mass-media abundă de teme stric politice, opinia publică fie îşi focalizează atenţia (uneori forţată de oferta tarabei TV) pe subiecte fie frivole, lipsite de substanţă, fie este părtaşă la aceleaşi discuţii interminabile şi pline de incoerenţă, fie asistă neputincioasă şi plictisită la oferta tejghelei publice.
Eu însumi, recunosc, mă simt uneori tras în vârtejul polemicii necivilizate, cu atacuri ad-hominem, cu porniri pătimaşe şi cu lipsa raţionamentului lucid. Atunci simt că trebuie să ma opresc, „îmi fac autorcritica” şi încerc pe viitor evitarea dialogului frust şi steril, fără posibilitatea întrevederii unui rezultat concret. Atitudinea de veleitar semeţ, fără pic de sfială şi fără discernământul de a-şi vedea sau simţi propriile limite este una arhifolosită în tabloul autohton, iar câteodată „pensula pictorului” acestui tablon autohton (a se citi TV-ul sau Internetul) mă mâzgâleşte şi pe mine cu vopseaua peisajului mundan.
Tocmai de aceea am ales ca în perioada următoare să schimb puţin „aerul” articolelor clasice de pe blog şi să caut un refugiu în dialogul povăţuitor, inteligent, colocvial, lipsit de trivialitate şi istericale.
Aşa cum spuneam într-un articol precedent, consider că marile teme ale României sunt ignorate în dezbaterea publică. Nu mă refer doar la cele care ţin stric de construcţia instituţională a statului român, ci şi la cele care sunt (sau ar trebui să fie) marile teme ale Dreptei într-o Românie încă buimacă după 45 de ani de năpasta comunistă. Fac referire la subiecte ocultate cu desăvârşire fie de partidele politice, fie de instituţiile apolitice (Biserica, de exemplu) îndrituite să se preocupe de subiecte fierbinţi precum condiţiile legislative referitoare la întreruperile de sarcină, statutul legislativ al minorităţilor sexuale, naţionalism vs. internaţionalism, relaţia Stat-Biserică etc. Aceste teme nu au făcut parte din discursul public, decât arareori şi insuficient de coerent
Sigur, cârcotaşii îmi pot reproşa „amatorismul” şi insuficienţa expertizei în a discuta asfel de subiecte. M-am gândit şi la asta, însă mi-am spus că un dialog între oameni liberi, neînregimentaţi unei mentalităţi înguste şi partinice, cu convingeri şi principii, au legitimitatea să abordeze astfel de chestiuni.
În acest sens l-am invitat pe Bogdan Duca, teolog, doctor în ştiinţe politice şi publicist, la un schimb de reflecţii, la o dezbatere în mediul online, publică şi fără prejudecăţile corectitudinii politice, în care să atingem subiecte de genul celor mai sus menţionate. L-am invitat pe Bogdan pentru că este unul din internauţii cu care eu discut mereu relaxat şi deschis despre subiecte ce ne preocupă pe amândoi, pentru că studiile în politologie i-au însuşit rarul dar al comunicării eficiente şi civilizate, iar pregătirea teologică îi oferă posibilitatea raportării la virtuţiile moralei creştine indispensabile, cred eu, într-un dialog care face referire la chestiuni ce nu pot omite argumentele morale. Ţin să precizez că dialogul nostru nu este unul „strcturat”, punând într-o parte un laic şi într-alta un teolog. Nicidecum. Aşa cum am mai precizat, dialogul epistolar pe care-l propun pleacă tocmai de la ideea că sunt implicaţi doi oameni liberi în idei şi dornici de dialog fertil, cu speranţa că acesta va duce, sperăm noi, la conştientizarea opiniei publice faţă de subiecte importante.
Vă mărturisesc că eu însumi nu sunt pe deplin dumirit în privinţa subiectului pe care l-am propus ca prima temă de discuţie: problema avorturilor în România sau, mai exact, despre rolul pe care ar trebui să-l aibă (sau să nu-l aibă) legislaţia cu privire la întreruperile de sarcină.
Am plecat de la un articol din ziarul România Liberă, pe care vă învit să-l parcurgeţi. De când l-am citit mărturisesc deschis că, într-o anumită măsură, mă obsedează tema asta. Citind acele statistici înfiorătoare din articol, tind să am o abordare fără echivoc şi să susţin coerciţia legislativă pentru mamele care recurg la asemenea practică, după care îmi dau seama că de fapt încerc să-mi impun propriul sistem de valori, propriile credinţe morale, religioase şi intelectuale, obturând astfel dreptul femeii de a se raporta cum doreşte la propriul corp şi, în consecinţă, de a lua o decizie asupra unuei situaţii tragice şi strict personale.
Sigur, vorbim despre dreptul la viaţă şi de aici apare dilema care, practic, stă în spatele acestui fenomen: când putem vorbi de viaţă în pântecele mamei? Copilul nou născut, legat cu cordonul ombilical de mamă, este unanim recunoscut ca find o fiinţă umană vie. Problema se pune atunci când căutăm să dăm înapoi. Mă întreb la fel cum Umberto Eco, într-un dialog epistolar asemănător cu cardinalul Carlo Maria Martini, abordând acelaşi subiect, se întreba: „Până unde ne putem putem întoarce?”
Nu am să fac un inventor complet al reglementărilor legislative pe subiect. Articolul 185 din Codul Penal, care este în vigoare acum, prevede, printre altele, la punctul c), „dacă vârsta sarcinii a depasit patrusprezece saptamâni, se pedepseste cu închisoare de la 6 luni la 3 ani”(dacă se recurge la avort până la vârsta specificată).
Pe baza a ce criterii legislatorii au decis „vârsta”, acest prag fix, până la care se poate recurge la avort? Nici un medic nu poate spune (deşi ştiinţa, iată, avansează) în ce perioadă a gestaţiei putem vorbi de trăsături umane ale pruncului. Zămislirea unui prunc este un miracol şi miracolele nu au explicaţii logice, rigide, nu au soluţii matematice. Iată de ce nu putem oculta aspectul moral, religios atunci când vine vorba de un asemenea subiect.
Aşadar, problema avortului s-ar rezolva dacă am găsi răspunsuri la unele din întrebările care frământă cel mai mult omenirea: Viaţa poate fi definită? Dacă da, de unde începe ea? Are un legiuitor dreptul de a decide de unde începe viaţa umană? Sau soluţia ar trebui să fie în mâinile mamei, care trebuie să decidă singură şi să răspundă doar în faţa proniei divine şi în faţa propriei mustrări de conştiinţă?
Dragă Bogdan, ştiu că ţi-am propus un schimb de idei, de opinii personale. Iată că, revăzând ceea ce am scris până acum, textul meu aduce mai degrabă a „interpelare” pentru că eu însumi mă confrunt cu o nebuloasă faţă de această temă.
Bogdan Duca: „Dragă Răzvan,
Voi fi abrupt: avortul este o crimă. Mai grav, este uciderea unei persoane umane complet lipsite de apărare. Desigur, este o crimă pe care majoritatea statelor şi societăţilor contemporane o acceptă, reglementând-o legislativ, dar acest lucru nu face ca uciderea copiilor nenăscuţi să fie o crimă mai puţin abominabilă.
Ceea ce face Statul, reglementând că până la 14 săptămâni de la concepere (aşa cum prevede legislaţia românească) sau până la 6 luni (aşa cum prevăd alte legislaţii) sau chiar până în momentul naşterii este legal să îţi ucizi copilul, nu are niciun fundament moral sau ştiinţific. Niciun medic nu poate să spună de ce la 14 săptămâni, 6 luni sau 9 luni copilul nenăscut ar fi mai mult sau mai puţin om, uciderea sa fiind astfel, într-o formă sau alta, legitimată. Decizia Statului român de a permite avortul până la 14 săptămâni este la fel de arbitrară şi de ilegitimă moral ca şi decizia statului nazist de a ucide pe evrei sau legislaţiile sclavagiste care stabilesc că unii oameni nu ar fi chiar.. oameni şi ca atare li se poate aplica un tratament de animale.
Dar nu Statul este de vină pentru această situaţie. El, ca şi în perioada sclavagistă sau nazistă, nu face decât să vină în întâmpinarea nevoilor şi dorinţelor cetăţenilor săi. Morala şi legitimitatea sa sunt condiţionate tocmai de morala şi voinţa politică a comunităţii cetăţenilor. Dacă comunitatea cetăţenilor va decide mâine că e bine să eutanasiem oamenii cu vârsta de peste 65 de ani, scutindu-i astfel de chinurile bătrâneţei şi degrevând astfel societatea de cheltuielile cu pensii şi asistenţă socială, Statul va trebui să se execute şi să accepte această opţiune publică.
Dar nici măcar cetăţenii , luaţi individual, nu sunt de blamat în totalitate. Ei nu fac altceva decât să se lase convinşi şi manipulaţi de o ideologie sau de alta. Nu că nu le-ar conveni..
Dar hai să revenim la chestiunea avortului: această crimă este acceptată tacit şi practicată la o scară atât de mare încât Holocaustul şi Gulagul par simple jocuri de copii, doar pentru că.. rezolvă o „complicaţie” ivită de pe urma îndeplinirii unei nevoi fiziologice umane: sexul. Toată lumea ştie, chiar dacă prin complicate proceduri de auto-spălare ideologică a creierului şi de dublă-gândire orwelliană, refuză să îşi asume lucrul acesta, că avortul este o crimă. Dar este o crimă care, asemenea sclavagismului sau Holocaustului, convine majorităţii. O simplă procedură chirurgicală , mai puţin dureroasă şi de o durată mai scurtă decât extragerea unui dinte de lapte, rezolvă o problemă ce poate „arunca în aer” o viaţă. Desigur, este ucisă o altă viaţă pentru ca viaţa ta „să nu se complice”. Dar dacă nu te gândeşti prea mult la subiectul ăsta, conştiinţa ta se va relaxa repede.
Mai cinice sunt ideologiile care justifică avortul. Cea mai stupidă este cea profesată de feministe, care consideră avortul un drept legitim pentru că (aşa cum reluai şi tu în textul tău): dreptul persoanei de a decide asupra propriului său corp şi a felului în care îl administrează este inalienabil. Adică, cu alte cuvinte, uciderea unui om este legitimă atunci când „stă pe capul” sau în corpul altui om. Consecinţele, dacă am duce la capăt această logică şchioapă ar fi următoarele: orice părinte îşi poate ucide copilul născut care, până la o anumită vârstă, este dependent fizic de părinţii săi. Orice familie sau serviciu de asistenţă socială ar fi îndreptăţiţi să îşi ucidă rudele şi pacienţii cu handicapuri majore, deoarece aceştia nu fac decât să îngrădească libertatea îngrijitorilor lor.
Şi nu exagerez cu nimic spunând cele de mai sus. Nu e deloc o întâmplare faptul că ideologii avortului susţin vocal şi eutanasierea bolnavilor incurabili şi sinuciderea asistată promovând de fapt o familie de ideologii pe care (într-un mod foarte inspirat) papa Ioan Paul al II-lea le-a numit: „cultura morţii”. La fel cum nu e o întâmplare faptul că nu puţini adepţi ai avortului vorbesc despre dreptul de a „avorta” şi după naşterea copilului.
Dar să îţi supun atenţiei ultima găselniţă a feministelor: ele solicită Consiliului Europei (o instituţie internaţională dedicată promovării tuturor ideologiilor stângisto-multiculturaliste şi corecte politic pe banii noştri, ai cetăţenilor nevinovaţi) ca să solicite statelor membre interzicerea dezvăluirii de către medici a sexului copilului înainte de naştere. Motivul? Există o tendinţă a cuplurilor din estul extrem al Europei de a avorta mai degrabă copii de sex feminin. Or feministele nu au cum să nu reacţioneze în faţa acestei discriminări, nu?
Această solicitare îmi întăreşte credinţa că toţi susţinătorii avortului, doar dacă nu cumva sunt nişte idioţi, conştientizează dimensiunea criminală a acestei practici. Cu un cinism pe care nici naziştii nu îl afişau public solicită însă reglementarea acestei crime în interesul propriei lor ideologii. Ar fi amuzant dacă nu ar fi odios.
Şi pentru că tot timpul ni se reproşează nouă, celor de dreapta, că suntem critici şi nu venim cu soluţii, propun în încheierea acestei prime scrisori unica soluţie cu putinţă: să ne rugăm pentru cei care ucid doar pentru plăcerile lor egoiste.”
