Trebuie să recunoaştem că datorăm Persiei două elemente care ne înfrumuseţează viaţa: pisicile persane şi covoarele persane. Acestea din urmă sunt numite „persane“ doar pentru că decoraţia lor o aminteşte pe cea a vechilor covoare originare chiar din aceastăţară central-asiatică, dar majoritatea sunt produse la Cisnădie, Bucureşti sau în alte oraşe româneşti.
În Persia se ţeseau covoare cu mult timp înainte de apariţia religiei islamice. Era un articol necesar triburilor nomade în iernile aspre.
Cel mai vechi covor din lume a fost descoperit la Pazyryk, în Munţii Altai, şi datează din secolul V a. Chr., fiind ornamentat cu motive zoomorfe: o căprioară şi un cal persan. În secolul VI p. Chr., sala de audienţe a palatului imperial de la Ctesiphon era decorată cu un covor având 137,16 metri lungime şi 27,43 metri lăţime, pe care era reprezentată o grădină orientală.
În secolele următoare, locuitorii Iranului au adoptat religia islamică, chiar şi astăzi fosta Persie fiind cea mai importantă ţară şiită. Ţesutul covoarelor a rămas una din cele mai importante ocupaţii ale artiştilor, dar a intrat într-o nouă etapă, sub influenţa preceptelor religioase islamice. Astfel, covoarele nu mai erau utilizate doar pentru a decora masa sau podeaua, ci şi pentru a decora mihrab-ul, locul dintr-o moschee, de obicei indicat printr-o nişă, care indică qibla, adică zidul orientat spre Mecca, direcţia spre care se îndreaptă toţi musulmanii când se roagă.
Covorul persan începe să capete un rol foarte important de realizare a unei legături între credincios şi centrul spiritual al Islamului. În cazul în care un credincios nu putea merge la moschee, era suficient să aştearnă pe jos un covoraş, pe care se aşeza, în postura de rugăciune, cu faţa spreMecca, considerându-se că astfel şi-a îndeplinit această îndatorire religioasă. Această funcţie aproape magică reaminteşte rolul covoarelor zburătoare în basmele arabe din „O mie şi una de nopţi“.
Un motiv datând din perioada preislamică, dar care apare frecvent pe covoraşele de rugăciune, este arborele vieţii, un adevărat centrum mundi care face legătura între divin, pământesc şi lumile telurice. Este o legătură pe verticală, care completează legătura orizontală credincios-Mecca realizată de covorul de rugăciune.
Alte motive care apar frecvent sunt:
- boteh, un desen în formă de migdal sau de chiparos, legat de acelaşi simbolism al arborelui;
- gol, reprezentând flori de formă octogonală;
- herati, motiv compus dintr-un rozariu central închis într-un romb ale cărui puncte sunt formate din rozarii mai mici;
- joshagan, format dintr-o succesiune de romburi ornamentate cu flori stilizate;
- minah khani, format din patru flori dispuse în romb, cu o floare mai mică în centru, tot ansamblul evocând un câmp cu flori.
Datorită formei sale patrulatere, covorul atrage atenţia asupra simbolismului cifrei patru, care are o semnificaţie deosebită în sufism. Patru este numărul porţilor care trebuie străbătute de adeptul căii mistice, fiecare poartă fiind asociată unuia din cele patru elemente. La prima poartă, numită sharia, neofitul nu cunoaşte decât litera religiei, aflată din cărţi, din acest motiv aflându-se „în aer“. A doua carte, numită tariqa (calea) implică angajamentul neofitului de a se supune disciplinei ordinului în care intră. Când trece de acest prag al focului, o parte din el arde, devenind ascet. A treia poartă, a apei, îi deschide adeptului calea spre cunoaşterea mistică, el devenind un gnostic. Cel care trece şi de a patra poartă, mai dificil de străbătut deoarece corespunde elementului celui mai dens, pământul, îl atinge pe Allah şi se confundă cu el în unica realitate, haaq.
Centrul covorului reprezintă deja starea de uniune a credinciosului cu divinitatea, conferind entuziasmul şi extazul mistic. Astfel revenim la rolul religios (în sensul de re-ligare, refacere a legăturii) al covorului de rugăciune, observând că acesta îndeplineşte de două ori acest rol: în privinţa legăturii dintre locul în care se află credinciosul când se roagă şi Mecca, şi în privinţa legăturii credincios-Allah.
În societatea europeană, covoarele persane apar mai întâi în tablourile renascentiştilor, începând cu Giotto, apoi încep să fie tot mai căutate, reprezentând un indiciu al luxului şi al puterii financiare.
Impactul civilizaţiei occidentale şi-a spus în cele din urmă cuvântul şi covoarele au început să fie produse pentru piaţă, în număr foarte mare. Următorul pas a fost copierea acestor covoare şi producerea lor în alte ţări, astfel încât, treptat, au fost reduse la simpla funcţie utilitară, în special în ţările din afara lumii islamice.
