Era chiar necesar? Da, bine, străzile nu mă mai suportau, le sufocasem de fantome. Acasă nu mai există un milimetru pătrat nebântuit. Şi – dincoace – aveam, ca întotdeauna, Marea. Doar că, pentru ea, timpul nu este (ca eternitatea pentru cineva pe care l-a primit de secole) decât o sferă cu diametrul atât de mic, încât circumferinţa i se confundă cu centrul. Nu mă tem. Însă drumurile sunt tot mai lungi. Până acolo, minutele se fac ore, lunile – ani, iar anii…
Şi, pe deasupra, găseşti câteva străzi şi pe aici.
Era chiar necesar?… De ce nu îmi dai pace? În care pietre te-ai ascuns, unde-ţi aleargă umbra – suficient cât să-ţi ating absenţa…
E noapte. 5 august 2011. Ori 15 iulie (încă) 1970. Nu ştiu. Revăd un parc unde nu te-am văzut. La doar un pas – care acum se face kilometru, vid, galaxie, algă, moment şi moarte. Şi nimic. Am depăşit iluzia romantică a judecăţii. Nu sunt dement, nu pot, sunt raţiunea aşteptării tale printre cuvinte. În rest – o altă nebunie – verde-albastră – , la capăt, în ermetica transparenţă a cortinei, acolo unde vocea mi se încheie (degeaba te holbezi), unde nu mai contează, unde rămân ce nu ţi-am fost, pe aceleaşi dale imemoriale atinse de piciorul tău în epoci fără vremuri, mă mai sfidează Marea.
