De ceva vreme tot aud în stânga şi dreapta că „Vama nu mai e cum era odată”, dar n-am dat niciodată prea multă atenţie acestei opinii generale; mă simţeam bine de fiecare dată când mergeam în acel sat pescăresc din apropierea graniţei cu Bulgaria. Totuşi, sesizam că de la an la an ceva se schimbă, dar niciodată acest lucru n-a fost mai evident ca în acest an când am fost câteva zile în Vama Veche.
Iar schimbările păreau a fi în bine, ca de exemplu faptul că puteai găsi mai uşor loc de cazare, ori că principala alee din sat a fost asfaltată. Pe mulţi îi iritau aceste „modernizări”, însă problema reală era că odată cu aceste prefacere se schimba, treptat, dar sigur, şi mediul social din Vama Veche. Lucru care s-a şi întâmplat.
Nu m-am dus niciodată în Vama Veche pentru plajă sau pentru scăldat. Cu aceaşi bani m-aş fi putut duce lejer în Grecia sau în Turcia unde peisajul mediteranean e copleşitor, iar marea şi nisipul nu se compară cu litoralul Mării Negre. Aşadar, mă duceam în Vama Veche pentru atmosfera de acolo, pentru oamenii interesanţi pe care îi întâlneam.
Altădată erau cârciumi cu muzică bună şi, lucru foarte important, la un volum rezonabil, în aşa fel încât muşterii să poată sta de vorbă şi să bea în voie. Astfel se înfiripau discuţii aprinse, de la o masă la alta, se înnodau şi se dezlegau prietenii, se spuneau poveşti, se cânta la chitară; dacă vreţi, fiecare cârciumă era un fel de Hanul Ancuţei, iar oamenii pe măsura celor din povestirea lui Sadoveanu. De asta mergeam în Vama Veche, pentru acea atmosferă de Woodstock.
Dar acum acele cârciumi fie au dispărut, fie s-au transformat, fie se închid devreme. Astfel, singurele locuri unde poţi sta până în zori sunt cele câteva cluburi unde muzica duduie şi nu te mai poţi înţelege cu nimeni. Cât despre mediul social ce frecventează aceste cluburi, adică cei din generaţia mea, e mult diferit faţă de cei cu vreo 10-15 ani mai mari; neîndoielnic, cu câteva excepţii, cei de generaţie cu mine sunt lipsiţi de preocupările şi frământările de care erau animaţi cei din generaţiile anterioare.
Până la urmă, Vama Veche a fost a celor care în anii ’90 erau adolescenţi. Mai vin şi acum în Vamă, dar nu cu plete şi cu cortul în spate, ci cu jeep-ul şi cu odraslele după ei. Nu mai sunt rebelii din tinereţe, ci angajaţii din corporaţii. Nu mai au şarmul şi voioşia de altădată, ci sunt obosiţi şi plictisiţi.
Prin urmare, boema de Vama Veche a devenit doar o amintire, o lume din care am prins doar nişte vagi ecouri acum nişte ani când am fost prima dată acolo. Iar acum, poate singurul loc unde mai regăseşti ceva din atmosfera vremurilor trecute este cârciuma „La Piraţi” – ultima redută, cum îi ziceam împreună cu nişte prieteni.
Da, Vama Veche chiar nu mai e cum era odată..
