Să-mi dezveleşti un gând aşa cum îmi dezveleşti gambele picioarelor dimineaţa. Te-am auzit printre picăturile din pleoape cum îţi toceai şoaptele, cum se loveau cu încăpăţânare de tâmpla mea. Nu era atunci, era altcândva când tu nici măcar nu-ţi mai aminteşti pentru că nu trăiai pe-atunci. Erai doar o proiecţie zdruncinată, bruiată şi distorsioantă a privirilor mele. Plimbă-mi picioarele desculţe pe fiecare drum pe care l-am făcut gândindu-te. Îţi aduci aminte, pe atunci când nu erai, ce culoare aveau zidurile? Nu, lumina nu mai năvăleşte, are nuanţe.
„Să trăieşti până la lacrimi, să nu tânjeşti după linişte, să-ţi alegi un drum căruia nu-i poţi vedea capătul”, îmi şopteai cât timp cearceaful îmi desena picioarele într-un dans de umbre.
„Să te laşi să fii în fiecare om pe care îl întâlneşti, să îţi contureze mişcările”, îţi spuneam căutându-ţi vibraţia respiraţiei. „Urcă-te pe cele mai înalte gânduri ale tale şi dă-ti drumul de acolo.”
„Să îţi întorci fiecare privire înspre tine, fiecare rătăcire îţi va arăta un alt drum”, îţi auzeam vocea prin înăbuşeala aerului rece care mângaia pereţii şi îmi rotea gândurile.
Cine sunt în fiecare, dacă nu eu însămi? Unde e graniţa dintre mine şi cel-ce-mă-priveşte? Continuam să îmi dezvelesc cearceaful peste coapse şi să mă joc cu lumina de după geamuri şi de peste pereţi. Şi dacă laşi urme din tine pe fiecare drum pe care îl faci, cine îţi duce mai departe urmele de paşi? Nu mă contura şi, mai ales, nu mă defini. Lasă-mă să îmi închipui că nu sunt eu, ci o devenire continuă. Lasă-mă să mă gândesc la proiecţiile mele şi să îmi desenez nelimitări pornind de la degetele mâinilor. Să îmi crească gânduri din încheieturi şi să îmi umble printre buzele întredeschise.
„Să te ridici din tine ca din cea mai întunecată amintire”, îţi spuneam încercând să îţi cuprind limitarea.
„Să te întorci acolo, să te dezbraci şi să îţi re-cunoşti finitul”, glasul încă îţi mai vibra printre perne.
În ce fel miroase dimineaţa.
