Ah, căldură mare, mon cher! Ar fi spus și Caragiale, daca ar fi simțit pe propria-i piele sufocanta toropeală a caniculei de București. Miros de asfalt încins, arome ce îmbată papilele gustative, cîte un pahar de vin roșu savurat cu două cuburi de gheață, parfumuri de femei și o paletă de culori excentrice – sunt doar cîteva senzații trăite de-a lungul și latul Centrului Vechi.
Degeaba m-aș pierde în sinestezii boeme și descrieri de poveste. Lipscani e definit totuși de haos, iar haosul te poate enerva de cele mai multe ori, dacă toleranța și romantismul nostalgic nu te definesc. Luînd lucrurile ca atare, străduțele înguste, pietruite, ale Centrului Vechi sunt supraaglomerate, ”uber” populate de scaune lipite, mese, umbreluțe și oameni fancy. Zic fancy pentru că nu vine chiar foarte multă lume cu bun gust acolo, ci mulți mediocri îmbrăcați ca niște papagali. De obicei, persoanele mature, mai rezervate, care chiar vor să se bucure de un colț de natură și de o boare de răcoare în pace, cît și de discuții interesante, aleg alte locuri, alte terase, ascunse de ochii curioși ai majorității. Din păcate, de cele mai multe ori, pe Lipscani vin vedete wanna be și destui cocalari, persoane care adoră să fie luate în vizor, care nu prea se potrivesc în backgroundul unui Centru Vechi al unei capitale. Practic, însă, daca luăm în considerare halul în care arată acum Lipscaniul, mai-mai că aș spune că e un tablou perfect armonizat: avem parte, de miercuri pînă duminică, de o înghesuială crasă pe aleile de un metru lățime pe care se circulă din toate sensurile, dar și străzi în plin lucru, ceea ce duce la o acumulare de praf de neînchipuit (plus cîteva ruine de clădiri, acumulări de cărămizi și pietriș). Terasele se luptă să cucerească Vestul – vorba vine – pentru că nu îți mai rămîne loc să respiri sau să te întorci stînga-dreapta, nici de pe scaun – înghesuiala la fel de nesimțită. Ce limonadă sorbită în tihnă la umbră, la Bourgeois, ce discuții relaxante la Historia? Nu dom`le, toate sunt trase la indigo acum, cu o lume pestriță, unită doar de superficialitate. Nu e ca la piață, e ca la Costinești.
Dacă ai fost măcar o dată în Costinești în plin sezon, știi despre ce vorbesc – lipsă de coșuri – deci mizerie, lipsă de discreție – deci hăhăituri, lipsă de bun-simț, praf și nisip, bodyguarzi libidinoși care se cred destul de interesanți cît să se implice într-o discuție d-ale vieții cu tine, bîrfe așa, ca între fete care nu și-au dat bacul, așa-zisa ”afirmare” pe scara socială (care oricum, nu are un pattern bine definit în Ro) și căldură mare! Lipsa aerului este insuportabilă, evident. Bere scumpă, bacșiș puțin, cît să nu rămîi fără o pîine acasă. Dar să știi una și bună, că ai ieșit pe Lipscani. Pierdut vremea, încurcat oamenii care chiar vor să se relaxeze și să se bucure de timpul liber atît de prețios. Ei bine, să nu mă cramponez acum aiurea, și eu mai ies pe Lipscani, dar sunt printre ăia de fac diferența între calitate și cantitate. Și ca să nu fiu nici foarte critică, Lipscani e un loc mai special decat cocalarescul Costinești, e un spot de observație a sutelor de personaje savuroase care se perindă zilnic pe acolo, demne de comediile lui Caragiale. La o Cola cu lămîie, la un Peroni, la o bere la halbă, la o „țigare”, oamenii sunt descoperiți și pot fi analizați foarte ușor – o plăcere chiar mare pentru cei ce adoră culoarea umană și tiparele.
Muzica… foarte rar mai prinzi o bucurie precum jazzul, muzica franțuzească sau ambientală. Trăiască radiourile românești și muzica lor banală, că aceea atrage „vedetele” străzii blonduite și bolduite, cît și puștii care abia și-au dat bacalaureatul și se cinstesc și ei cu o bere, ca băeții, pîna se amețesc în 15 minute. Totuși, mă bucur pentru ei că-și permit. Pe vremea mea, ieșeam la cofetărie și la un suc în parc, la 2 lei, parol!
Revenind la atmosfera îîîîncinsă din Centrul Vechi, nu pot să spun decît că e prima oară cînd simt că mi-e lehamite să mai calc pe acolo. Singurele locuri plăcute și de bun simț în care merită să îți relaxezi mintea și trupul sunt Hanul lui Manuc, Carul cu Bere… La Han – care e în renovare, din fericire, priveliștea îți aduce un zîmbet nostalgic pe buze, pentru că simți mirosul stîlpilor de lemn, adie un pic de natură și rememorezi scene de film românesc vechi. Iar servirea este ireproșabilă, cu o amabilitate ieșită din comun. Bine, ieșită din comun pentru normalul românesc. La Carul cu Bere, e o altă poveste, mai romanțată – culorile, pereții pictați azurii, contururile aurii, muzica de cameră care te întîmpină spre o altă lume de cum intri, condusul la masă sunt primele pe care le admiri. Urmează mîncarea foarte gustoasă, dar și oamenii care obișnuiesc să vină aici. Se simte mai mult rafinament și bun gust decît în alte locuri de pe Lipscani.
Ca să scriu și despre ce îmi place la Lipscani, amintesc de eterogenitatea umana de care aminteam mai sus, deci un plus pentru: o mică bîrfa inocentă despre personajele mediatizate care își fac apariția pe catwalk-ul lipscanian, amuzamentul creat de animatorii hai-hui care te invită la diferite restaurante tradiționale (cu papagali, cu șoricei albi, cu costume sau muzică), replica de sute de ori repetată: „bună seara! Bine ați venit la…” rostită de fetele de pe bordură – pardon, de pe margine, care zîmbesc forțat, posibilitatea vizitării unui atelier micuț de caricatură (în care tot sper să intru și eu odată și-odată) și plusurile cred că pot continua.
Unde e atmosfera aceea îngînată de noi, imaginînd portrete feminine armonios conturate și bărbați frumoși, sticle de vin rosé sau limonade cu mentă sorbite la prînz, adierea răcoritoare de vară, intimitatea caldă a serii, perechile îndrăgostite care se plimbă nestingherite pe alei? Teatrul deschis publicului, copii cu flori în mînă, artiștii străzii, muzicanții, amabilitatea socială și bunul simț civic? Sînt vechi, domnule, sînt prea vechi!
de ANDREEA ENEA
