Sunt acum câteva zile, cetiserăm în Românul, un articol în care ni se făcea onoarea de a fi recunoscuţi de organ al reacţiunii…
S’au împlinit mai mulţi ani de zile, de când Timpul, apare în toate zilele, ca să arate negru pe alb ideile partidului al cărui organ este; mic şi mare poate să ştie, dint r’un isvor mai autentic de cât Românul, cine suntem şi ce voim.
Organ al reacţiunii naţionale, pe care trebue să o producă epoca de zăpăceală cosmopolită în care ne aflăm, Timpul nu reprezintă oameni, ci un şir de idei, pe care le credem folositoare pentru societatea noastră.
Dacă Românul, Pressa şi îndeobşte „inimicii noştri naturali şi nenaturali” le cred rele aceste idei, nu au decât să le combată şi să vină cu altele mai bune; atunci vom sta faţă şi vom primi lupta.
Cetitorul nepreocupat va fi observat însă, că nici odată n’au fost combătute de către Românul, Pressa ori de către alţi „inimici” ai noştri idei emise în coloanele „Timpului”. Au fost combătute persoane care fac parte din partidul conservator; a fost combătut întregul partid conservator, nu însă pentru idei emise, nu pentru tendinţe manifestate, fie în coloanele Timpului, fie de către vre-un membru autorizat al partidului; am fost combătuţi numai şi numai pentru idei şi tendinţe, pe care lor le vine la socoteală să ni le atribue.
Nu ne rămâne prin urmare de cât să respingem insinuările lor şi să mergem mai departe.
Mărturisim însă, că numai cu vie părere de rău o facem aceasta. Purtaţi de dorinţa de a nu ne risipi anii vieţii şi puterile vii în zadar, am voi să găsim oameni care să discute cu noi principiile ce emitem.
Căci o comoară de idei mari nu sunt coloanele Timpului; chiar şi adversarii noştri vor trebui să recunoască însă, că ele sunt un material preţios pentru istoriograful care-şi va pune odinioară de gând să studieze viaţa ideilor în zilele noastre. Nouă nu ni se poate imputa, că nu am expus lămurit şi fără şovăire ceea ce gândeam; din contră ni se impută mereu, că prea afară din seamăn suntem sinceri şi nerezervaţi, că prea pe faţă spunem ceea ce avem pe inimă.
Atunci, pentru ce nu a venit nimeni, ca să combată una singură, cel puţin, din ideile emise de noi, ci toţi inimicii noştri se mărginesc a insinua că nu le avem decât pe buze?
Va să zică, nu e vorba de ideile emise de noi, pe care toţi le admit, ci de încrederea în cutare ori cutare dintre membrii partidului conservator.
Şi ca să dovedim ţării şi generaţiilor ce vor urma, că ne aflăm faţă cu nişte oameni, cari nu vor, dacă sunt capabili, să discute ideile ce pun în mişcare societatea noastră, vom formula astăzi lămurit şi fără de şovăire un principiu, pe care îl susţine partidul conservator, pe care l-am emis în mai multe rânduri în coloanele Timpului şi pe care adversarii noştri nu cred de cuviinţă a-l combate.
Partidul conservator este un partid de reacţiune, nu însă contra libertăţii, nu contra egalităţii, ci contra abuzului ce se face de libertate şi egalitate.
Când capetele mai luminate ale generaţiunilor trecute au îmbrăţişat ideile liberale şi s’au hotărît a se consuma în munca propagării lor, nu-şi înfăţişau viitorul astfel cum e pirezentul. Adevăraţii apostoli ai libertăţii erau înainte de toate români pătrunşi de conştiinţa unităţii noastre naţionale şi doreau libertatea şi egalitatea numai ca nişte înlesniri pentru desvoltarea poporului. Ideile liberale nu erau pentru dânşii un scop, ci un mijloc pe care întotdeauna-l subordonau principiului naţionalităţii. Noi suntem urmaşii acelor oameni, mai puţin liberali decât „naţionalii-liberali”, dar mai mult naţionali decât dânşii.
Nu ne-am sfiit niciodată şi nu ne sfiim nici acum a declara fără şovăire, că susţinem ideile liberale numai pe cât ele nu produc o perturbaţiune în desvoltarea noastră naţională şi numai pe cât ele nu ne împing spre forme de vieţuiri străine de firea poporului românesc.
Dacă adversarii noştri, fie de la Românul, fie de la Pressa, fie din altă parte, au alte idei, să le pună faţă în faţă cu ale noastre; dacă susţin principiile liberale fără de nici o rezervă, s’o spună lămurit ţării; dacă sunt de părere că libertatea în toate împrejurările şi în toate stadiile de desvoltare, înlesneşte desvoltarea naţională, să-şi dea fără şovăire această convingere pe faţă.
Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea desvolta ca popor românesc, decât păstrând drept baze pentru desvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel, cum ele s’au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de altă părere, s’o spună ţării.
Noi susţinem că e mai bine să înaintăm încet, dar păstrând firea noastră românească, decât să mergem repede înainte, desbrăcându-ne de dânsa prin străine legi şi străine obiceiuri; cel ce e de altă părere, să, aibă îndrăzneala de a ni-o spune.
Tac însă cu toţii, fiindcă ştiu, că grăind şi-ar pierde toată trecerea. Şi nimic mai mult de cât modul în care adversarii noştri discută cu noi, ne dovedeşte că ideile noastre sunt ideile ţării, că viitorul e al nostru şi că nu mai e departe ziua în care ţara se va curaţi de elementele stricate ce azi se răsfaţă într ‘însa.
Stând la mormintele fraţilor lor căzuţi pe câmpiile Bulgariei, Românii din ce în ce se pătrund mai mult şi tot mai mult de convingerea că viaţa publică este un lucru serios, iar nu o comedie unde cel mai isteţ trebue să fie răsplătit prin aplauze.
(Articol apărut în TIMPUL, pe 17 februarie 1880, sub titlul, «Despre Program»)
