[…]. Nimeni nu-i contestă celui mai sărac şi mai neînsemnat cetăţean al statului nostru dreptul şi putinţa de-a ajunge prin muncă şi înţelegere oricât de sus va vrea pe scara socială şi e o curată invenţie de-a mai crede că există cineva în ţara aceasta care să susţie privilegii de clasă, onori şi prerogative deosebite pentru familiile cutare ori cutare. Aceste prerogative s-au îngropat şi au trebuit să se îngroape.
Un popor care a avut nefericirea de-a fi guvernat o sută douăzeci şi unu de ani de străini şi care, prin această împrejurare, a trebuit să-şi piarză simţul său istoric şi conştiinţa marilor datorii cătră stat, ce erau legate de vechea organizare socială, nu mai admite, nici poate admite o organizare pe clase, cari se distingeau nu prin mulţimea drepturilor, ci prin gradul datoriilor.
Care e dar sâmburul cestiunii de controversă?
Nici un altul decât de-a se asigura prin organizarea dinlăuntru ridicarea sigură a meritului şi a muncii la un nivel superior şi a răsplăti această muncă, dându-i o influenţă relativ mai mare în afacerile publice.
Cine însă distinge între merit şi demerit, între fondul serios al învăţăturii şi al curajului şi aparenţele lui împrumutate, între autorul original al bunei sale stări, al sorţii, al învăţăturii lui şi între plagiatorul aparenţelor?
,,Românul” răspunde: „poporul”, în care toate voturile sunt egale şi unul nu valorează mai mult decât altul. Noi zicem asemenea ,,poporul”, dar aşa cum l-au creat Dumnezeu, nu cum şi-l închipuiesc demagogii c-ar fi făcut după un singur colegiu. Poporul, cu destingerile pe cari natura le-a pus în el când i-a dat unuia mai multă minte, altuia mai mult curaj, unui al treilea un mai vast spirit de întreprindere, armonia c-un cuvânt, nu unisonitatea monotonă. Poporul, da! […].
Nu exista în adevăr decât două forme ale tiraniei şi ale decadenţei unui stat omenesc: despotismul şi demagogia. Şi despotismul egalizează pe oameni, supuindu-i unuia singur, lăsând să degenereze cele mai nobile facultăţi ale lor, patimele bune şi inteligenţa; iar demagogia are acelaş fatal efect prin indiferentismul care-l inspiră naturilor deschise şi mari, văzând în faţă-le biruinţa constantă a mediocrităţii şi a şiretlicului.
Aşadar, încă o dată: nimeni nu gândeşte, nici poate gândi la restabilirea unor privilegii a căror esenţă medievală, datoriile către stat, au dispărut.
Un boier vechi sub domniile române era aproape sclavul statului. Lui i se tăia capul daca un punct al ţării era călcat de străini, el trebuia să servească fără plată în mai toate funcţiile publice, el trebuia să fie gata la orice chemare a Domnului şi răspunzător cu viaţa pentru dreptatea oricărui din actele sale.
Şi prerogativele? Vro bucată pustie de pământ spre şesul ce mărginea ţara către duşmani, pe cari le vindea… pe-un cal alb, precum dovedesc o sumă de documente, şi dreptul de-a coloniza acea pustietate, daca putea şi în condiţiile în care putea. Aceste condiţii au fost poate originea acelor privilegii.
Din momentul în care esenţa acestor prerogative, datoriile cătră stat, au încetat, din momentul ce prerogativele politice s-au prefăcut în drepturi private, ele au trebuit să cază şi au căzut.
Dar de facto mai există familii istorice în România? Cu atât mai bine pentru ele şi pentru ţară. Daca sunt în stare să-şi păstreze averile întregi şi numele vechi curat, e fără îndoială un folos. Dar de jure nu mai există; de aceea cel care nu e vrednic a-şi păstra numele sfinţit de istoria acestor ţări va cădea fără îndoială şi se va duce acolo de unde întoarcere nu mai este, în sânul nimicniciei şi al uitării.
Deci nu în ordinea de idei a privilegiilor de clase mai pot consista deosebirile de vederi între partizile din România, ci numai în organizarea luptei pentru existenţă a poporului românesc în contra piedicelor ce i le opune superioritatea străinilor, lipsa lui proprie de cultură şi de prevedere.
În decursul atâtor ani de luptă nu ne-am ţinut numai pe terenul negaţiunii şi al polemicei, ci am susţinut în mod consecuent şi am rezumat în programul nostru: că voim monarhia constituţională, alegerile pe colegii, pentru ca să nu se neutralizeze înrâurirea firească a învăţăturii şi a muncii; conservarea elementului naţional prin conservarea proprietăţii imobiliare în mânile Lui; conservarea şi dezvoltarea meseriilor ca corespunzătoare cu tot atâtea aptitudini naţionale; mijloace protectoare ca sprijin vremelnic al acestor aptitudini; simplificarea organizării prea costisitoare; crearea unui învăţământ real, paralel cu cel clasic; condiţii de admisibilitate pentru funcţionari administrativi; stabilitatea celor judecătoreşti. […].
Ceea ce putem susţine însă de bună credinţă este că două curenturi de idei există numai în ţară, unul conservator, pe care-l împărtăşeşte „Binele public” cu ” Timpul”, şi unul demagogic, care tinde la republici, la sufraj universal, la lipsa de orice garanţie de onestitate şi învăţătură pentru demnitarii publici, c-un cuvânt la domnia oarbei întâmplări şi a patimilor oarbe în locul stabilităţii şi a progresului prin merit şi prin muncă.
Repetăm o idee a lui Montesquieu, zicând: primejdiile unui stat liber sunt totdauna înlăuntru, nu în afară. A asigura uzul libertăţii şi a înconjura abuzurile, iată menirea unui partid conservator într-o ţară liberă. Nu Cartago a învins pe romani pe cât timp la ei domnea libertatea disciplinată, care i-a ridicat atât de sus; dar a dărâmat Roma şi a umilit-o demagogia în cele două forme ale ei, a maselor şi a despoţilor. […].
[TIMPUL, 14 ianuarie 1882]
