Ticurile, ca o definire dată acestora, reprezintă mişcări sau sunete involuntare şi repetitive. De multe ori sunt privite cu suspiciune, cel mult cu indulgenţă şi toleranţă, şi se înscriu în categoria manifestarilor mai putin înţelese.
Observăm foarte des în jurul nostru persoane care, involuntar, tuşesc, îsi dreg vocea, scrâşnesc din dinţi sau îşi rod unghiile, se joacă cu şuviţe de păr sau se bâlbâie. Aşa cum poate nouă ni se par de neînţeles aceste gesturi, haideţi să vă spun că nici explicaţiile de factură medicală ale ticurilor nu sunt cu mult diferite de manifestarea lor.
Pot fi ticuri motorii, de la cele mai simple (clipitul, scuturarea piciorului, sucirea capului, ridicatul umerilor, fluieratul), până la cele mai complexe (repetarea gesturilor altora) şi ticuri verbale, reprezentate de sunete involuntare precum fornăitul, grohăitul, tuşitul, trasul nasului, pufăitul, repetarea sunetelor proprii sau a diferito alte sunete recent auzite. Există totuşi şi o categorie de ticuri aşa-zise mentale, care au ca obiect gândurile ce nu pot fi oprite decât dacă se manifestă în afară, într-o forma sau alta, de genul: „Oi fi închis uşa?”, „Oare am lasat gazul aprins?”, etc.
Rămâne întrebarea: “Care este explicaţia manifestării ticurilor?” Medicina nu oferă o explicaţie precisă, însă oferă certitudinea că nu are de a face cu vreo afectare de tip neurologic, adică ticurile nu sunt o urmare a vreunei leziuni cerebrale. Componenta sigură pare a fi cea psihologică, deoarece ticurile apar şi se accentuează ca frecvenţă şi gravitate mai ales în perioadele şi momentele în care persoana comportă anumite stări nervoase sau e stresată, iar dacă aceasta se relaxează, ticurile încep să se estompeze şi chiar să dipară total. Astfel a apărut şi opinia conform căreia ticurile reprezintă o formă de a cere sprijin emoţional în situaţii de stres, fără a folosi cuvintele.
Deşi pentru persoanele din jur aceste ticuri ajung să fie chiar deranjante sau stresante, e important de remarcat că un tic poate fi oprit din proprie iniţiativă şi voinţă, însă numai preţ de câteva zeci de secunde, când persoana respectivă se concentrează pe o altă activitate, ulterior însă ele putând reveni chiar mai intens decât înainte.
Din păcate, adulţii care au ticuri sunt categorisiţi ca fiind persoane cu probleme psihice. Adevărul este însă cu totul şi cu totul altul. S-a stabilit faptul că ticurile apar în copilarie, în general, după perioada de sugar şi chiar daca pare foarte greu de crezut, ele apar ca rezultat al privării afective.
Specialiştii sunt de părere că cea mai bună atitudine este de a ignora aceste ticuri, deoarece medicamentele nu au un rol foarte important, doar cele din plante sunt recomandate pentru calmarea sistemului nervos.
Se recomandă relaxarea, plimbările în aer liber, detaşarea de stres şi eliminarea cauzelor de insecuritate sau conflict. Mai mult decât atât, cei din jur trebuie să manifeste răbdare şi detaşare, ceea ce nu este întotdeauna prea simplu sau uşor. În mod normal, ticurile dispar brusc, la adolescenţă.
