La Hereşti, judeţul Giurgiu, se ajunge relativ simplu. Varianta aleasă de noi a fost ieşirea din Bucureşti de la Apărătorii Patriei, apoi comunele Berceni, Vidra, Valea Dragului, Hereşti. Palatul se află în administrarea Muzeului Ţăranului Român care, de câţiva ani a dus la Bucureşti obiectele de decor şi mobilier ale conacului pentru restaurare şi nu le-a mai adus. Drept pentru care atmosfera casei este foarte rece, deloc primitoare. Peisajul în schimb e impresionant: muzeul e construit pe un platou înalt al văii Argeşului, cu o frumoasă panoramă asupra împrejurimilor, cu o grădină uriaşă, plină de verdeaţă. Undeva, într-un colţ al grădinii se găsesc trei ancore vechi, destul de mari ca dimensiuni şi despre care legenda locală spune că ar fi aparţinut vaselor care au transportat piatra de construcţie venită pe Dunăre şi apoi pe Argeş, de la Ruse, sau, după altă variantă, tocmai din Grecia.
Dar ce putem admira astăzi la Hereşti la capătul celor 35 de km care despart Bucureştii de acest „conac”, „palat”, „muzeu”, „monument de artă civilă” sau „casă de piatră”, aşa cum apare numită construcţia în puţinele materiale de promovare? Cităm de pe site-ul Muzeului Ţăranului câteva informaţii despre importanţa lui: „pe un platou din apropierea râului Argeş, Casa de Piatră de la Hereşti, ctitorie a boierului Udrişte Năsturel, cărturar vestit în epocă şi cumnat al domnitorului Matei Basarab, oferă vizitatorilor săi bucuria cunoaşterii singurului monument de arhitectură civilă românească de la începutul secolului al XVII-lea construit în întregime, pe dinafară şi pe dinăuntru, din piatră de talie şlefuită. Folosirea spaţiului şi formelor arhitecturale pe cele trei nivele (pivniţă, parter, etaj), orânduirea şi distribuirea saloanelor, holurilor şi scărilor interioare, frumuseţea pivniţelor şi încăperilor mici boltite cilindric, împreună cu tehnicile de lucru folosite şi calitatea materialului dau o notă distinctă de originalitate şi farmec întregului ansamblu monumental pe care, Paul de Alep, secretarul patriarhului Macarie al Antohiei, ajuns la Hereşti în septembrie 1657, îl va asemui cu „un palat fără egal în lume afară numai de Ţara francilor… atât de frumos că împrăştie toată grija sufletului întristat”.
Casa de piatra de la Hereşti, clădire de patrimoniu de gradul unu, a fost construită de logofătul Udrişte Năsturel şi de fratele său Cazan, după o călătorie în Italia. Această casă din piatră, cu scară interioară este o ciudățenie şi pentru că materialul din care se construiește în zonă este chirpicul şi pentru că arhitectura ei este neobișnuită. Palatul are două caracteristici destul de rare ce fac din el un monument unic în arhitectura veche civilă românească. Prima trăsătură este distribuţia în plan a camerelor. În varianta originală, clădirea a fost în formă de „L”, iar spaţiile de locuit, aproape identice, formau două apartament aflate în oglindă, structuri separate, fiecare cu propria intrare, scară interioară şi pivniţă. Acest tip de cazare dual, proiectat pentru doi proprietari, este o variantă comună în arhitectură tradiţională. Cu toate acestea, casa de la Herăşti este singurul tip de cazare astfel construit în arhitectura civilă. A doua trăsătură este sistemul de construcţie. Casa este realizată în întregime din ziduri groase, împodobite atât la faţadă cât şi la pereţii din interior, cu blocuri de piatră de mari dimensiuni, bine şlefuite. Casele nobiliare şi palatele datând din secolele 17 şi 18 sunt făcute adesea din piatră, dar numai în componentele lor separate: stâlpi, portaluri, balustrade, decorațiuni sculptate etc. Zidăria este întotdeauna executată cu piatră de mici dimensiuni sau cărămizi, piatra de mari dimensiuni fiind folosită doar pentru decor. Casa din Hereşti este singura construcție acoperită în întregime cu un astfel de material, ceea ce dă valoare artistică ansamblului. Beciurile reprezintă una dintre cele mai mari atracţii ale monumentului datorită dimensiunilor lor mari.
Alături de castel s-a construit şi o biserică de piatră, monument istoric, ctitorită de sora boierului Udrişte Năsturel, Elena, de fapt Elina Doamna, soţia lui Matei Basarab, pe pământul familiei acestora, în anul 1644. În pridvorul bisericii o frumoasă construcţie de marmură atrage privirea. Este o lespede paralelipipedică, având scris cu litere chirilice o genealogie a familiei Năsturel-Hereşti, monument recuperat din biserica demolată Sfânta Vineri de la Bucureşti, ctitorie tot a unor Hereşti.
Năsturel-Herescu este una dintre cele mai vechi familii boiereşti, cu rădăcini până la Basarab Întemeietorul. În marmură apare şi blazonul familiei: acvila bicefală încoronată, cu aripi deschise, având pe piept scutul cu leul şi şarpele faţă în faţă. Flancând pasărea sunt aşezaţi doi cavaleri cu arme diferite, iar la picioarele lor se deschide deviza familiei: Honor et patria.
Un articol din România Liberă din septembrie 2006 vorbea despre o lăudabilă iniţiativă a directorului Muzeului Ţăranului de a face la Herești, în circa un an, un Muzeu al Boierului Român unde „stilul de viaţă al boierului român va fi făcut cunoscut cu mijloace muzeistice şi unde vor fi organizate expoziții şi evenimente culturale. Invitații speciali ai Conacului de la Herești vor fi descendenți ai marilor familii boierești, precum Cantacuzinii, Ghiculeștii ş.a.m.d. Prin aceste întâlniri, un segment reprezentativ de civilizație autentic românească va fi făcut cunoscut publicului într-un mediu familiar stilului de viață boieresc. Astfel, se va împlini gândul lui Horea Bernea, cel care a redescoperit Conacul de la Herești (mult timp abandonat în ruină), iar ziua de 14 septembrie, ziua de naștere a marelui pictor care a creat Muzeul Ţăranului Român, așa cum se prezintă azi, va deveni şi ziua de naștere a Muzeului Boierului Român.”
Au trecut de atunci aproape cinci ani şi totul se află încă în stare de proiect. Ba mai mult, între timp se pare că muzeul este în pericol de a dispărea prin procesul, care parcă nu se mai termină, al retrocedărilor.
