Nu ştiu sigur dacă a fost prima dată când mi se întâmpla. Nu cred. Am ieşit pe la ora 15,30 din casă. Pe hol mirosea vag a mâncare. Jos, în faţa blocului, nu era nimeni. Trebuia să ajung la ora 16 în Piaţa Kogălniceanu, aveam timp. O maşină a trecut – silenţioasă. Mă gândeam aiurea. Pe un coş de gunoi, în staţie, am văzut o vrabie. Detest orice zboară: avioane, lilieci, rândunele, nori, meteoriţi, vulturi sau praf. Un cerşetor indica buzunarul unde îmi ţin portofelul. Mi s-a părut ciudat că nu zicea nimic. Atunci mi-am dat seama. Deschiderea uşilor unui 126 n-a produs nici un fel de sunet. În spatele meu era un chioşc unde se fac abonamente. M-am uitat lung la vânzătoare, mi-a surâs indiferentă, fără zgomot. L-am luat pe 91. După câteva minute, un adolescent cu plete şi-a extras căştile din urechi, şi-a privit calm telefonul, apoi l-a dus la ureche şi a rămas aşa. O ambulanţă ne-a depăşit pe la Răzoare; avea girofarul în funcţiune, dar nu avea sirenă. Am coborât la Facultatea de Drept. Am vrut, brusc, la mine acasă. Oraşul era un cal monstruos, o furtună la distanţă. La câţiva milimetri. Copacii, mişcându-se firesc, nu erau mai mult decât imagini. Am observat un salcâm. Un vechi prieten, complice mut – răgându-şi prezenţa disperată lângă o alee. Ce mi se petrecuse în umbra de acolo? Şi când?… Pe jos, dalele atinse de mii de ori nu răzbăteau până la paşii mei şi nu erau nimic, nimic mai mult decât o istorie care mi se îndepărta, un mormânt al vremii, o dragoste secretă, ascunsă într-un discurs pocnit la mijloc. Înaintam, înaintam către ceva, ceva inaparent în fisurile din ziduri, în golul dintre semnele moarte ale zilelor. Pe capul statuii din Piaţă era un corb. N-am reuşit să-mi închipui glasul lui. Am vrut să bat din picior; m-am abţinut. Încă. Nu trebuiau dovezi: lumea îmi dispărea spontan. De fapt, ce mai aveam – în afară de ochi? Puteam să te gândesc, puteam să te iubesc, dar nu făceam decât să te vorbesc – dar nu făceam decât să te vorbesc: în felul, în numele unei Zeităţi a prăbuşirii. Şi am văzut Grădina tăcându-ne plimbările ucise de amintiri, însângerând golul nopţilor şi promisiunile sfărâmate în pereţi de cuvinte. Acolo mi-am lăsat culorile, am respirat un blestem care îţi împărtăşea zâmbetul, am crezut în puterea unei distrugeri lente şi care m-ar fi adus până lângă pletele tale negre. De ce?… Nu ajungea tremurul mâinii când aprindeam ţigara, durerile (pe vremea când îţi puteam telefona), coşmarurile din care mă salvai de atâtea vieţi câte n-au încăput în aluziile din “Comoara Hestugmiţilor”, nepăsarea florii de tei (lângă balcon) pe care o botezam vara cu numele tău de nepronunţat? Ce mai voiai să-ţi cer alături de un răsărit comis împreună, de o şoaptă – o şoaptă! – pierdută pe străzile noastre?, un vierme care să plângă în buza devorată a hăului? Înaintam, înaintam către ceva, ceva inaparent în fisurile din ziduri, în golul dintre semnele defuncte ale zilelor.
Şi m-am oprit. M-am oprit în genunchi. Şi am văzut acul de beznă marcând secundele (inutile) pe cadranul soarelui. Şi călătorii coborau din troleibuze, valuri şi valuri, dându-se cu frunţile de ce apucau, de Primărie, de asfalt, de pomi, de case şi de câini, de subtitrajele incomprehensibile, de vidul intenţiilor. Ca mine. Doar că eu nu reuşisem în gesturi ceea ce ei descopereau în absenţa oricărui sunet. Era un balet al scufundării, un corp-ansamblu de Infern, sărutul Marelui Nimic.
Te-am idolatrizat până şi când bătrâna cu haine împuţite m-a ridicat de pe caldarâm, anunţându-mă că
se apropie.
Că era obligatoriu să plec de acolo. Au fost cele dintâi vorbe auzite. (Veneam de dincoace: fireşte că am depistat instantaneu amabila minciună). Şi păsări moarte îmi surâdeau din crengi. Frăţeşte. Ca şi oraşul, care tăcuse pentru a lăsa un alt mesaj, acum, atunci, cândva, să fractureze pietrele.
