Principala trasatură a feminismului nu este promovarea valorilor feminine, ci confiscarea celor masculine care, până una-alta, guvernează lumea. Feminismul, mai ales în formele lui extreme, este deci o mişcare de autocontestare.
Lesbianismul ar putea fi considerat o formă de emancipare feminină prin autonomia erotică pe care o conferă aparent, dar degenerează lamentabil în spectacol erotic pentru barbaţi (vezi revistele pornografice şi filmele de serie X). Oricum ai privi lucrurile, lumea rămâne neclintită în complementarismul absolut al simbolurilor ei fundamentale: grota şi obeliscul, caverna şi coloana, sabia şi teaca, ţigara şi scrumiera, garajul şi maşina, trenul şi depoul etc. Nimeni nu poate fi altceva decât ceea ce este, decât în mod caricatural sau tragic, adică prin travesti sau prin operaţie de schimbare de sex.
Ceea ce uneşte femeia şi barbatul este, fiziologic vorbind, faptul că sexualitatea, atât cea masculină, cât şi cea feminină, funcţionează cu acelaşi “carburant”: libidoul. Transformarea, prin imitaţie, a femeilor în bărbaţi, duce la atenuarea libidoului masculin şi, prin simetrie, al celui feminin.
Primul eşec al feminismului în istorie este consemnat de legenda amazoanelor. Aşa cum se ştie, ele aveau sânul drept extirpat, pentru a putea mânui mai bine arcul, iar pe copiii de sex feminin îi ucideau la naştere. Cu bărbaţii se întîlneau o dată pe an, doar pentru a procrea. Sterilitatea acelei mişcări de autonomie absurdă a dus la dispariţia amazoanelor.
Revenind la zilele nostre, se constată o uşoară tendinţă de feminizare a bărbaţilor, prin comportament, vestimentaţie, “ornamentaţie” facială şi corporală etc. Criza de comunicare în general (specifică mileniului în care am intrat) a avut ca reflex criza de comunicare între sexe, care, la rândul ei, a dus la accentuarea mişcării feministe. Iar mişcarea feministă modernă duce la accentuarea crizei. Este puţin probabil că există o soluţie de rezolvare a problemelor comune în direcţia aceasta. Lumea, aşa cum este ea, seamănă cu un organism, cu un corp. Corpul uman, de pildă, e alcătuit din mâini, picioare, cap, fund etc., ca să nu luam în considerare decât părţile vizibile. Fiecare parte este în egală măsură importantă, dar numai pe domeniul care îi este destinat. Mâna, de exemplu, nu poate face ce face piciorul şi nici invers. Iar dacă nasul, să zicem, ar vrea să ia locul gâtului, din motive “personale”, ar începe dezastrul, adică anarhia. Din fericire, nu există un asemenea precedent, în privinţa corpului uman. În societatea omenească, însă, asemenea tendinţe, aşa cum spuneam, există şi sunt, în egală măsură, aberante. Revenind la analogia anterioară, vă daţi seama ce ar însemna dacă, Doamne fereşte! – fundul ar lua locul capului?
© Copyright - Bucurestii Vechi si Noi