Orient şi Occident într-un lăcaş de cult din Capitală – Proiect educational

O incursiune într-o parte de istorie românească zbuciumată – sfârşit de perioadă fanariotă şi început complicat de secol XIX -, o arhitectură neoclasică şi picturi rafinate cu caracter renascentist într-un lăcaș de cult ortodox, descifrare de simboluri heraldice şi iconografice, descoperirea unor personalităţi istorice şi culturale fascinante, totul într-o îmbinare unică de tradiţional şi modern, de oriental şi occidental, de bizantin şi romano-catolic, de laic şi religios. Iată câştigul nostru (o echipă interdisciplinară de profesori dintr-un liceu al Bucureştiului) în urma proiectului de cercetare propus – Orient şi Occident într-un lăcaş de cult din Capitală.

Vreme de câteva veacuri şi până în epoca modernă Bucureştii au fost un târg pitoresc şi cosmopolit, cu o populaţie amestecată din multe neamuri, însă predominând elementul oriental-balcanic. Pe lângă români, în Bucureşti trăiau şi greci, turci, bulgari, albanezi, evrei şi în mai mică măsură unguri, saşi ori italieni. Pentru o bună parte a istoriei sale Bucureştii au fost un oraş balcanic prin ambianţă, mentalităţi şi înfăţişare. Până la începutul secolului XIX oraşul a primit influenţe complexe de tip oriental, intensificate în perioada fanariotă, de la îmbrăcăminte, mâncăruri şi moravuri până la elemente privind construcţiile.

Biserica unde echipa de proiect şi-a desfăşurat cercetarea a fost „Înălţarea Domnului”- Teiul Doamnei, cunoscută şi cu numele de „Biserica Ghika-Tei”, ridicată ca paraclis al palatului domnesc al lui Grigorie Dimitrie IV Ghika, fiind situată pe malul Lacului Tei din Capitală.

A fost construită în anul 1833 şi reprezintă un monument de arta eclesiastică unicat în Bucureşti, zidită fiind în stilul neoclasic italian, de către arhitectul german Iosif Weltz, iar pictura realizată de către renumitul pictor italian A. Giacometti.

Acest lăcaş de cult reprezintă o îmbinare a artei occidentale cu cea bizantină, încercându-se practic o adaptare a stilului arhitectural neoclasic italian la cerinţele unui lăcaş de cult bizantin.

Prima parte a secolului XIX, în care a fost construită această biserică, este marcată în plan cultural şi nu numai, de o orientare către lumea apuseană, asistând la o adevărată schimbare de mentalitate a românilor, şi anume, îndepărtarea de valorile bizantine.

Această „înnoire” poate fi surprinsă şi în arta eclesiastică, mai ales în Capitala Ţării Româneşti, mai puţin conservatoare, ce începe să devină „Micul Paris”.

Pe peretele de apus, de-a dreapta şi de-a stânga uşii de intrare, se află tablourile votive ale ctitorilor; în timp ce Grigorie Ghika este pictat în ţinută orientală, îmbrăcămintea obişnuită a domnilor şi demnitarilor din acea vreme, Alexandru Ghika este pictat, nu întâmplător, în îmbrăcăminte apuseană, el fiind primul domnitor ce a adoptat ţinuta occidentală, renunţând şi la alte multe obiceiuri răsăritene.

Planul arhitectural al bisericii este unitar, de tip central, circular cu tendinţă elipsoidală (18×13 m), fiind singurul lăcaş de cult din Bucureşti construit în stil neoclasic, în ţară mai existând o biserică de acest tip, şi anume Biserica Sf. Spiridon, de la Leţcani (lângă Iaşi), construită în anul 1793.

Compoziţia bisericii este perfect simetrică, dar are in plus, din raţiuni practice, patru nişe semicirculare: două către răsărit, ce alcătuiesc proscomidiarul şi diaconiconul, şi două către apus pentru scările care urcă la cafas. Intrarea, aflată pe latura vestică, este precedată de un pridvor foarte mic, ce ne duce cu gândul la stilul brâncovenesc, alcătuit din patru coloane de stil doric-toscan, grupate câte două pe o bază comună, ce susţin un fronton mic de formă triunghiulară, pe care a fost pictată, în stil realist, icoana hramului bisericii: Înălţarea Domnului.

Faţadele bisericii sunt decorate cu aceiaşi pilaştri dorici, care se regăsesc şi în interiorul bisericii. În registrul superior, de jur împrejurul bisericii, a fost realizată o friză cu triglife şi metope având un relief floral, elemente specifice stilului doric. Deasupra uşii de la intrare se află pisania, scrisă în limba română, cu litere chirilice.

Pictura interioară este realizată în ulei, într-un stil realist renascentist, maestrul Giacometti, cel care a pictat şi Palatul Ghika, rezumându-se la executarea mai multor medalioane, unite între ele prin ghirlande florale, urmând astfel stilului baroc. Datorită planului arhitectural străin spiritualităţii bizantine, pictorul nu a putut respecta programul iconografic al bisericilor răsăritene. Catapeteasma este semicirculară, cu mai multe coloane dorice şi cu o bogată ornamentaţie florală, în lemn, elemente ce ne duc cu gândul la stilul baroc.

Registrele catapetesmei respectă programul iconografic ortodox, însă icoanele din aceste registre sunt realizate în acelaşi stil realist.

Ceea ce frapează este faptul că deasupra Uşilor Împărăteşti nu este dispusă icoana cea nefăcută de mână a Domnului (Sfânta Mahramă a Mântuitorului), ci „ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu” încadrat în triunghi. Mulţi creştini cred că acest simbol ar fi acela al Atotputernicului Dumnezeu şi că triunghiul e simbolul Sfintei Treimi. Însă nu este aşa. De fapt, e vorba de ochiul lui Horus, zeul egiptean al soarelui, simbol al puterii nimicitoare. Acest simbol este răspândit în masonerie, de unde a şi intrat în Biserica creştină.

Pe bolta altarului nu este reprezentată icoana Maicii Domnului orantă, ci Sfânta Treime, realizată în mod necanonic: Tatăl înfăţişat ca un bătrân, cu aureolă triunghiulară, Fiul lângă El, iar Duhul Sfânt deasupra, în chip de porumbel.  Erminia picturii bizantine nu permite pictarea lui Dumnezeu Tatăl.

În jurul bisericii se află numeroase morminte ale familiei Ghika, monumente funerare de o certă valoare, lucrate în marmură în stil renascentist. Mormântul lui Grigorie Dimitrie IV Ghika se află lângă zidul bisericii, în partea de sud. Pe mormântul lui se află un monument din marmură susţinut de patru femei în poziţii funebre, pe care este o inscripţie în limba română, cu caractere chirilice: “Pietrile de pe uliţele cetăţii vecinate mărturisita-ţi, călător, ce fapte lăudate Ghika Grigorie a lucrat: Domn plin de înţelepciune, la-l lui mormânt eşti dator smerenia a-ţi depune”. Deasupra acestei inscripţii este sculptat în marmură un fluture ieşind din crisalidă, ce simbolizează sufletul nemuritor ce s-a despărţit de trup. Toate mormintele cuprind o ornamentaţie bogată sculptată în marmură.

În concluzie, putem afirma că Biserica Ghika Tei, prin arhitectura şi pictura sa atât de diferită de bisericile tradiţionale în stil bizantin, loc de interferenţă culturală a răsăritului cu apusul, reflectă intr-un mod strălucit tendinţa de asimilare a civilizatiei occidentale de la inceputul secolului al XIX-lea şi renunţarea la valorile bizantine tradiţionale.