Opera Omnia

Sun. Deschide o fată splendidă. Cumva instinctiv, mă uit la numărul de deasupra uşii. Întreb dacă (numele) stă acolo. Fata zâmbeşte; am intrat. Fireşte că pot aştepta o secundă. Privesc pe fereastră. Bulevardul, un chioşc de ziare, doi adolescenţi care intră la un magazin, troleibuzul, cineva în balconul din faţă, încâlceala de fire agăţate pe stâlpi. Ca de obicei, desfac în minte oraşul trăit de aici. Cum mă văd când traversez. Iată-mă nevăzându-mă că mă văd de sus, de la fereastră. Apare bătrânul. Se prezintă: (numele). Da, iau loc, mulţumesc. Vorbim despre te miri ce. O vrabie se odihneşte la geam. Vorbim despre ea. Tăcere. Laud apartamentul. Îmi spune că s-a mutat în el când a început să lucreze la… Profit: manuscrisul. Da, confirmă. Sunt curios: bine, dar munca dinainte? Când s-a mutat în acest apartament n-a mai simţit nevoia să continue. Şi totuşi erau multe cărţi. Îmi surâde liniştit: nu mai contează. Ne ridicăm. Ne îndreptăm către cealaltă cameră. Îmi spune că forma editorială rămâne să fie hotărâtă de mine. Şi că nu există volume. Şi nici capitole. Tai unde vreau, nu are importanţă, el a scris fără pauze. Observ că nicăieri în casă nu există fotografii. Urmează: ce importanţă ar putea să aibă dacă, oricum, finalul are să iasă din tipar după… Are o seninătate uşor înspăimântătoare. Îmi citeşte gândul: eu (zice) am trăit-o… Mă pofteşte în a doua încăpere. Bătrâna este complet goală în pat. La fel de calmă ca şi el. Arată sinistru, însă pe chip are aceeaşi degajare. Îi simt împliniţi. Ea nu se jenează, rămâne despuiată. Îmi oferă o cafea. Nu beau cafea. Se reaşează în pat. El îmi face semn către singura foaie de pe masă. Aflu că avansează constant, nu sunt probleme cu inspiraţia. Râde. Râde şi ea. Ceva proaspăt răsună în aceste râsete. Mi-e groază de ceea ce am să parcurg. Bătrânul deschide un şifonier. Este plin până sus de hârtii. Manuscrisul. Mii, zeci de mii de pagini. O viaţă. O jumătate, mai precis. Da, ştiu, de când se mutaseră împreună. Ea mustăceşte cochetă. E oribilă. Cu o politeţe a cărei obligativitate mi se pare atroce, întind mâna către nişte hârtii la întâmplare. Genunchiul stâng, mă informează el. Sunt un pic nedumerit. Acolo este genunchiul stâng, mă lămureşte. Cinci sute nouă pagini. Duc mâna puţin mai jos. Glezna dreaptă. Înfricoşat, înţeleg jocul. Mai jos. Plantele, 814 pagini. Ea chicoteşte. Ca un automat, merg mai sus. Ea chicoteşte şi mai tare; pântecul, anunţă el. Şi mai sus. Un hohot scurt. E sânul drept. Foaia de pe masă. Îmi sesizează gestul şi explică: fruntea. Smulg un top din partea superioară a şifonierului. Înmărmuresc. O nimerisem, da: ochii. Dar nu din litere, din propoziţii, fraze, paragrafe… Sunt ochi, sunt ochi văzători, mă cercetează şăgalnic. Superbi. Căprui, cu fine reflexe verzui din cutare unghi. Se întind pe toate acele pagini, mai vii şi mai frumoşi decât orice. Stupefiat, mă uit înspre baba scofâlcită care îngăduise, dorise a-i fi puşi acolo. Noi locuim singuri aici, îmi spune bătrânul. Singuri. Nu intră niciodată nimeni. Dar niciodată. Noi am trăit-o, repetă sau adaugă. Aţi priceput. Am priceput, însă nu o mai zic. Alerg. Alerg alături, alerg pe scări, alerg pe stradă, prin faţa chioşcului de ziare, pe sub firele încâlcite care atârnă pe stâlpi, alerg departe, habar n-am, sperând să gâfâi, să nu mai ştiu, să fiu. Alerg – fiindcă nu are să mai vină vreun după, NICIODATĂ, nu va mai fi nimic în urma acelei femei pe care un singur om o văzuse, unica iubită cu adevărat (şi restul nu mai are sens).