Chiar dacă nu-şi propusese să stea prea mult la cimitirul „Sfânta Vineri”, nea Mishu se înduioşa de o bătrânică care încerca să niveleze faţa unui mormânt prăbuşit cărând cu pumnii mici, pamânt de la o groapă de lângă gard.
– Lasa, coană mare, dacă vrei te pot ajuta, dar nu în felul ăsta…
– Deh, maică, sunt bătrână, bani nu am cu ce să plătesc.
– Lasă banii, va avea grijă cineva şi de mine, eu am întrebat dacă pot să ajut.
– – Atunci bine, mare-i Dumnezeu! Şi-şi făcu cruce, vreau şi eu ca răposatul meu soţ să aibă o faţă dreaptă când priveşte lumea cu toate că pe aici mai toţi sunt amărâţi, cerniţi şi plânşi. Nu mai zise nimic şi plecă târându-şi cu greu picioarele roase de cariile timpului.
Mishu căută nişte oameni care sapă morminte, le dădu doi poli, să răstoarne două roabe de pamânt pe mormântul bătrânei cu care vorbise, că de restul se va îngriji el. Plecă şi el spre casă. A doua zi veni cu o mică săpaligă pe care o folosea iarna la dezăpesire pentru propriul mijloc de transport şi pornise drept spre locul în care oamenii cu roaba îi puseseră două grămezi bune de pământ. Cam după o oră de trudă ieşi un strat frumos în care vîrî şi nişte răsaduri de flori cumpărate de la poarta cimitirului. Când totul fu gata se aşeză pe o bancă şi se uită aşa într-o doară dacă nu era ceva de retuşat. Ziua era frumoasă, soarele strălucea senin împrumutând din lumina sa o rază care îl lovi ca un mic fulger dintre lăstarele puse.
– Măi ce să fie, un ciob? Bine că nu m-am tăiat. Ia să-l arunc.
Se ridică greoi, era înca obosit şi în loc de ciob scoase un inel care probabil zăcuse aruncat fără ştire în pamântul adus şi pus pe mormânt.
– Măi să fie, mi-a plătit mortul!
Cu acest gest plecă liniştit iar după nu multă vreme povesti cunoscuţilor arătându-le pe deget un inel masiv, cum îi plătise mortul.
horia petru vertan
