Erau multe locuri de scaldă în acel oraş mic de munte. Moldova îşi avea locurile ei ştiute de copii, ba şi de oamenii mari care nu se sfiau să vie, mai ales duminicile şi să se bălăcească în apa cristalină şi destul de rece…
Cel mai bun loc de baie era „la uzină” în Sâhla. Acolo era barajul făcut încă înainte de război pentru o mică hidrocentrală care era suficientă pentru nevoile orăşelului de la poalele Rarăului.
Într-o zi de vară era plin de copii la scaldă. Apa venea pe deasupra unui baraj de lemn şi şuvoaiele sale curgeau într-un bazin care părea uriaş pentru picii care înotau voiniceşte prin şuvoaiele repezi şi limpezi ale rîului care parcă se odihnea puţin după încleştarea cu barajul.
Câţiva copii care veniseră din apropiere se răzleţiseră deja pe prundul primitor din apropierea barajului. Unul dintre ei, se desprinsese de grup şi escalada o construcţie din lemn ca un podeţ, deasupra apelor învolburate.
Deodată o scândură se dădu la o parte şi copilul alunecă în apă. Nu apucă să se sperie că se opri între ape şi prinzându-se de ceva reuşi să iasă destul de repede pe podeţ.
Cineva îi zise: „vezi dacă ştii să înoţi, nu te-ai dus la fund”. El nu a zis nimic, nu ştia să înoate dar „cineva” l-a oprit la suprafaţa apei şi apoi l-a ajutat sa iasă, teafăr şi nevătămat… ca întotdeauna.. era o persoană păzită şi ocrotită de ceva nou, de cineva care l-a supravegheat tot timpul periplului în aceasta viaţă.
horia petru vertan
