INGINERUL ELIE RADU

INTRODUCERE

Ingineria, fiind o ştiinţă multidimensională, cere organizarea unor cercetări şi activităţi interdisciplinare, care să cuprindă toate aspectele necesare elaborării şi punerii în operă a marilor proiecte de infrastructură, industriale, sociale sau de orice natură, în care creaţia ştiinţifică şi cunoşinţele să se îmbine cu inovaţia tehnică şi concepţia tehnologică, obţinând în acest mod lucrări de mare utilitate şi eficienţă economică.

„Ingineria este o mare profesie. Este fascinaţia de a vedea cum o plăsmuire a imaginaţiei se transformă cu ajutorul ştiinţei într-un plan pe hârtie, ca apoi să se materializeze în piatră, metal sau energie. Ca apoi să creeze locuri de munca şi locuinţe pentru oameni. Ca apoi să ducă la creşterea standardului de viaţă şi la sporirea confortului. Acesta este înaltul privilegiu al inginerului“ – Herbert Clarck Hoover, fost preşedinte al SUA (1929-1933).

„Marea responsabilitate a inginerului în comparaţie cu cei de altă profesie, este că operele lui se află sub văzul tuturor. Acţiunile lui se concretizează, pas cu pas, în material palpabil. El nu-şi poate îngropa greşelile, ca medicul. El nu le poate face nevăzute şi nu poate da vina pe judecător, ca avocatul. El nu-şi ascunde erorile cu pomi şi iederă, ca arhitectul. El nu poate, ca politicianul, să-şi ascundă lipsurile dând vina pe opoziţie, sperând că oamenii vor uita. Inginerul, pur şi simplu, nu poate nega că el a greşit. Dacă lucrarea nu este bună, e condamnat.“ – Herbert Clarck Hoover, fost preşedinte al SUA (1929-1933).

STUDII

Elie Radu a văzut lumina zilei într-o epocă de mari prefaceri pentru Moldova, la 20 aprilie 1853, la Botoşani. Tatăl său era caminar (încasator de impozite) şi a fost timp de 10 ani primarul oraşului Botoşani. De la tatăl său a moştenit simţul ordinii şi al chibzuinţei de bun gospodar, iar de la mama sa, cinstea şi severitatea faţă de alţii şi, în primul rând, faţă de sine.

Şi-a petrecut copilăria la Botoşani, unde şi-a facut şi studiile primare şi gimnaziale.

A continuat studiile la nivel superior, la Academia Mihăileană din Iaşi. Tatăl său, om receptiv pentru progres şi învăţătură, l-a încurajat pe Elie în hotărârea lui de a deveni inginer.

În anul 1872 tânărul Elie Radu a plecat la Bruxelles, unde a urmat cursurile la Şcoala Politehnică, pe care a absolvit-o în 1877, obţinând titlul de inginer diplomat.

În decembrie 1877, după întoarcerea în ţară, îşi realizează visul adolescenţei intrând în serviciul Ministerului Lucrărilor Publice, unde debutează ca inginer alături de Anghel Saligny (18541920), la controlul liniei ferate Ploieşti-Predeal construită de inginerul francez Guillon. În Ministerul Lucrărilor Publice a avansat continuu, ocupâd funcţii ca subdirector, director şi director general, ajungând la gradul de inginer inspector general clasa I.

ACTIVITATEA ŞTIINŢIFICĂ ŞI DIDACTICĂ

În 1894, a fost numit profesor la Şcoala Naţională de Poduri şi Construcţii Civile, unde a predat cursurile de Trigonometrie, Poduri şi Construcţii Civile.

Din martie 1903 trece la Secţia de ingineri, unde preda „Edilitate„, un curs nou înfiinţat pentru viitorii ingineri din administraţiile comunale, care se referea la canalizarea şi aprovizionarea cu apă a centrelor urbane.

Dupa 1920, când s-a înfiinţat Şcoala Politehnică din Bucureşti, cursul de Edilitate a făcut parte din planul de învăţământ al Secţiei de construcţii, deci pentru toţi inginerii constructori.

A mai predat şi cursul de „Procedee generale de construcţii„.

Activitatea sa didactică a durat 34 de ani, până în toamna anului 1972 când s-a retras, rămânând profesor onorific al Şcolii Politehnice din Bucureşti.

Elie Radu a devenit membru al asociatiei inginerilor „Societatea Politehnică” în 1882, păstrând această calitate timp de 49 de ani, iar în anii 1897, 1898, 1903 şi 1904 a fost preşedintele acestei societăţi. În această postură s-a dovedit un luptător pentru drepturile profesionale ale inginerilor, a stimulat şi a indrumat creaţia inginerească.

A publicat mai multe articole interesante în Buletinul Societăţii Politehnice.

A lucrat în comisia pentru organizarea Corpului Tehnic.

Remarcabilă este şi activitatea lui Elie Radu în Consiliul Tehnic Superior, înfiinţat în 1901, prin reorganizarea fostului „Departament al lucrărilor publice” care funcţiona din 1883 în cadrul Ministerului Agriculturii. Consiliul Tehnic Superior avea ca misiune să completeze şi să îmbunătăţească proiectele lucrărilor publice, în perioada 1901-1916 fiind îmbunătăţite câteva mii de asemenea proiecte. Elie Radu a fost membru al acestui Consiliu, iar în perioada 1919 – 1930 a fost preşedintele Consiliului.

PROIECTE ŞI LUCRĂRI REALIZATE

Elie Radu este o figură luminoasă a începutului ingineriei construcţiilor la noi în ţară. Un om al competenţei, ferm şi echilibrat, neînduplecat în combaterea neglijenţei. Ca preşedinte al Consiliului Tehnic Superior (1919—1930) a avizat şi a contribuit la îmbunătăţirea a mii de proiecte de construcţii, corectînd soluţii neraţionale.

  1. A. Elie Radu a contribuit la construirea şoselelor transcarpatice, realizate după Marea Unire cu Transilvania: Moroieni-Sinaia, Lotru-Câineni, Comăneşti-Palanca, Târgu Ocna-Slănic (Moldova), Dolhasca-Hârlău şi Călăraşi-Lehliu, totalizând  peste 1 000 km de drumuri, pe trasee uneori dificile (Valea Jiului, Valea Oltului etc.).

Aceste şosele au necesitat numeroase poduri, viaducte, ziduri de sprijin, aparători contra furiei apelor, parapete pe marginile prăpastiilor etc.

Elie Radu a prevăzut dezvoltarea industriei automobilului şi a trecut la modernizarea şoselelor existente, utilizând straturi mai groase de pietriş şi folosind experimental, macadamul.

B. A proiectat 650 km de căi ferate după concepţii proprii, fiind executati 475 km de cale ferată. Una dintre cele mai importante trasee de cale ferată realizate de el este linia Târgu OcnaComăneştiPalanca.

Alte căi ferate reprezentative sunt: Ploieşti-Predeal (activitate de control împreună cu Anghel Saligny, lucrarea fiind concesionată), Câmpina-Doftana, dată în exploatare în 1883, Craiova-Calafat, cu un pod de cale ferata şi şosea suprapuse (1890), Cucuteni-Todireni-Dorohoi, Focşani-Odobeşti, Târgovişte-Pucioasa, Târgu Ocna-Comăneşti-Palanca, Comăneşti-Moineşti, Galaţi-Bârlad, Piteşti-Curtea de Argeş, Podul Ilioaiei-Hârlău, Pucioasa-Pietroşiţa, Buda-Slănic (Prahova). Bacău-Bicaz. Acest traseu feroviar a fost conceput încă din 1883 de către ing. Elie Radu. Construcţia tronsonului a fost realizată în trei etape, dintre care în prima etapă (1883-1885) a fost finalizat tronsonul Bacău – Piatra (gara veche, situată în apropierea gării Piatra Neamţ) cu ecartament de 1.000 mm, în cea de-a doua etapă (1890-1892) ecartamentul căii ferate s-a normalizat la 1435 de mm sub îndrumarea ing. Anghel Saligny, iar în cea de-a treia, mult mai târziu (1949-1952), când s-a realizat legătura de 25,5 km dintre Piatra Neamţ şi Bicaz.

Rolul lui Elie Radu în domeniul căilor ferate a fost acela de alegere a traseelor ţinând seama de posibilităţile de dezvoltare în viitor, realizarea construcţiilor de căi ferate cu costuri minime, utilizarea materialelor indigene pentru lucrări (zidăria de piatră, betonul simplu, betonul armat) şi utilizarea unei şine cu profil mare de 40 kg/m, care asigură viteze mari, economie, întreţinere uşoară, durata de funcţionare mare şi reducerea la minimum a posibilităţii de accidente.

Studiile sale au permis introducerea unui nou tip de şină grea, care asigura o siguranţă şi rapiditate sporită în circulaţie.

C. A proiectat și realizat numeroase poduri:

  • Ø Poduri din beton armat şi tăbliere metalice, o realizare deosebită fiind considerată legarea malurilor Siretului prin opt poduri.
  • Ø Poduri de sosea din beton armat peste Olt (la Slatina), peste Jiu (la Craiova – arc cu tiranţi), peste Siret (opt poduri), Vedea, Teleorman, Argeş, Râul Doamnei, Prahova.
  • Ø Poduri de sosea metalice peste Jiu, Olt (trei poduri), Olteţ, Lotru, Gura Văii, Argeş (şase poduri), Siret, Bistriţa, Trotuş, Doftana, Uzu, Buzău (două poduri), Bârlad
  • Ø Podurile de pe căile ferate

Lungimea totală a podurilor proiectate şi executate de Elie Radu se apreciază la 20km. Meritul său în domeniul podurilor este de a fi introdus pe o scară mare betonul armat la deschideri mari, înlocuind tăblierele metalice, care în acea perioadă erau importate. A fost promotorul utilizării betonului la podurile de şosea. Intr-un moment de criză a betonului armat, când în Europa se prăbuşiseră construcţii mari din acest material, Elie Radu a demonstrat că aceasta se datorează numai unor deficienţe de proiectare şi calcul, promovînd curajos construcţiile de acest fel, dar corect dimensionate şi realizate.

D. Construcţii feroviare

La momentul respectiv,  în construirea unei gări nu se ţinea cont de artă sau stil. Au existat totuşi două curente: în Moldova şi în Muntenia au fost împrumutate prototipurile austriece, iar în Dobrogea şi pe linia Bucureşti-Giurgiu s-au reprodus tipurile de gări englezeşti şi germane.

Ulterior, arhitecţii români au început să fie preocupaţi de arhitectura clădirilor, impunând stilul arhitectonic românesc, inginerul Elie Radu fiind unul dintre cei care au realizat adevarate opere de artă.

Inginerului Elie Radu i se datorează proiectarea şi construirea a 60 de clădiri de gări, remarcabile fiind cele de la Curtea de Argeş, Comăneşti şi Galaţi. Elie Radu a proiectat şi executat clădirile staţiilor de cale ferată Calafat, Băileşti, Comăneşti, Frumuşiţa, Curtea de Argeş, Hârlău, Belceşti, Buciumeni şi Fieni.

Construcţiile feroviare de pe liniile Târgu Ocna–Palanca, Piteşti–Curtea de Argeş şi Craiova–Calafat sunt doar câteva dintre gările proiectate de celebrul inginer.

Elie Radu a insistat ca în toate clădirile publice să fie înlocuite planşeele de lemn cu planşee din beton armat, iar utilizarea unor materiale de construcţie autohtone (cărămida de Ciurea), a reprezentat o preocupare în favoarea adaptării stilului clădirilor de călători de pe reţeaua căilor ferate la o arhitectură care să se încadreze armonios în peisajul înconjurător.

  1. E. Lucrări de seamă a realizat în domeniul edilitar.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea municipalitatea Bucureştiului realizează planul general de lucrări edilitare: pavarea străzilor, rectificarea şi adăncirea cursului Dâmboviţei, asigurarea apei potabile de bună calitate. Alimentarea cu apă potabilă a capitalei face obiectul mai multor proiecte şi licitaţii, dar cu toate ca existau mai mulţi ofertanţi, nu a fost ales nici unul.

În Bucureştiul sfârşitului de secol al XIX-lea, în plină dezvoltare, aprovizionarea populaţiei cu apa potabilă se făcea cu sacale trase de cai, care se încărcau direct din râul Dâmboviţa.

După război (1877-1878) se construiesc la Arcuda trei bazine de 1000 m lungime şi 10 m lăţime pentru decantarea apei, iar la Bicu, două bazine de filtrare a 1000 m lungime şi 10 m lăţime. Aceste bazine erau filtre cu nisip.  Un canal în lungime de 15 km trebuia să aducă apa filtrată şi decantată în rezervorul de la Cotroceni, cu o capacitate de 10000 mc. La Arcuda sunt întreprinse mai multe lucrări de reparaţii şi de modernizare, în anii 1891, 1905, 1910, 1914.

Instalaţiile de la Bicu-Arcuda, şi modul în care apa este decantata şi filtrată au iscat puternice controverse, încă din faza  de construcţie. Se critică durata efectuării lucrării, costul foarte mare şi realizarea din lemn a pereţilor filtrelor,  calitatea apei, cantitatea insuficientă, faptul că apa nu avea o temperatură constantă (iarna aproape 0 0C, vara circa 26 0C).  Asupra calităţii apei obţinute la Bicu-Arcuda atrag atenţia personalităţi printre care Elie Radu, Victor Babeş, A. Urbeanu.

In studiile sale privind alimentarea cu apă a oraşelor ţării, a introdus concepţii şi soluţii originale, vizînd valorificarea surselor subterane şi în domeniul filtrării apelor. În ceea ce priveşte sursele de apă pentru alimentarea Bucureştiului, Elie Radu  propune alimentarea cu apă subterană, prin puţuri construite cu aer comprimat, considerând aceasta un lucru benefic, datorită abundenţei şi a calităţii izvoarelor subterane din jurul capitalei. Surse importante pentru alimentarea Bucureştiului cu apa potabilă sunt considerate izvoarele râurilor Teleajăn, Prahova, Dâmboviţa, Ialomiţa. O altă soluţie luată în considerare este forarea de puţuri în zona colinară.

Apare astfel varianta Platoul Bragadiru, iar apa subterană din această zonă este analizată de V. Babeş şi C.I. Istrati. Elie Radu este numit director al lucrărilor de la Bragadiru. După confirmarea soluţiei, în 1897, au început lucrările, fără să se mai apeleze la străini. Între anii 1899-1901, lucrările sunt realizate de o societate particulară. S-a realizat o captare cu două grupe de cate 10 puţuri pe o lungime de 6560 m, şi se întindea între Clinceni şi Şoseaua Bucureşti-Domneşti. Rezervoarele colectoare de la Bragadiru sunt iniţial în numar de două, de aici prin apeducte apa ajunge la Grozăveşti. Construirea staţiei de la Bragadiru are efecte pozitive pentru Bucureşti, creşte calitatea şi cantitatea apei potabile.

Prin construcţia sistemului Bragadiru de alimentare cu apă a Capitalei, în anul 1901, se realiza cea mai mare captare centralizată de apă subterană din Europa, prin care se obţineau 30 000 m3/zi dintr-o singură sursă, iar în anul 1904 se ajunge la un debit de 200 litri de apă pe zi şi om, ceea ce era o cifră superioară celor mai multe oraşe europene. La 1939 oraşul este străbătut de 7 artere ce pleacă de la Uzina de la Grozăveşti.

La Iaşi, pentru captarea apei s-a lucrat după un proiect străin, mult mai costisitor.

Alte lucrări edilitare făcute sub conducerea lui Elie Radu au fost: alimentarea cu apă a oraşelor Sinaia, Turnu Severin, Sulina, Botoşani, Târgovişte, Brăila, Piteşti, Iaşi, Târgu Ocna şi canalizarea oraşelor Sinaia şi Turnu Severin.

A construit numeroase castele de apă pentru oraşe mari: Brăila, Turnu Severin.

Sub conducerea lui Elie Radu a fost proiectată şi realizată construcţia clădirii Ministerului Lucrărilor Publice, în prezent Primăria Capitalei.

O altă construcţie răsunătoare este amfiteatrul construit la Arenele romane, în anul 1906, în timp ce se pregătea inaugurarea parcului Carol I, la care a lucrat intens arhitectul urbanist – peisagist Edouard Redont, proiectarea şi construcţia fiind rezultatul colaborării dintre inginerul Elie Radu şi arhitectul Leonida Negrescu.

La Bucureşti se păstrează ceea ce oamenii tehnicii numesc „grinda lui Elie Radu, adevărat monument tehnic, construită la început de veac de marele inginer. Realizată din beton armat, pe bază de calcule extrem de riguroase, această grindă, cu o deschidere de 8 metri, a rezistat cu succes unei încărcături considerabile de saci de nisip, demonstrînd virtuţile betonului armat, într-o perioadă cînd proprietăţile, mai ales rezistenţa sa, erau contestate. Ulterior, sub conducerea sa, au fost realizate primele planşee de beton armat de la noi şi o seamă de alte lucrări excelent proiectate şi executate.

RECUNOAŞTEREA ACTIVITĂŢII

În 1930, când a implinit 50 de ani, a primit în dar o statuetă de bronz reprezentând „Munca încoronata de glorie”.

În şedinţa din 5 iunie 1926 inginerul Elie Radu a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

S-a stins din viaţă la 10 octombrie 1931, la vârsta de 78 de ani, după o muncă neîntreruptă, lăsând în urmă o operă pentru eternitate.

În anul 1923, când a împlinit vârsta de 70 de ani şi 45 de ani de activitate, a fost sărbatorit şi când i s-a cerut să vorbească, a raspuns scurt:

„Nu-mi cereţi să vă ţin discursuri, ca să vă arăt cum ştiu să vorbesc; daţi-mi mai bine o planşetă, o riglă şi un echer pentru a vă face un proiect.“

Elie Radu, 1923