Cerbii-s plecați și ciutele tac/în poiana cea mare amintirile cad/veștede frunze de fag
Bătrânica, pirpirie la trup, pe care vecinii o apelau cu „D-na Gerty” mai dădu o raită prin casă, să vadă dacă lăsase totul în ordine, închise și cu un surâs își luă rămas bun de la cuibul de-o viață. Avea o presimțire că nu-și mai vedea niciodată cuibul unde viețuiesc până la nouăzeci de ani. Totul trecuse ca o fâlfîire de aripi, bune și rele, amestecate și încâlcite… dar acum trebuia să-și vadă de sănătate, se internă la spitalul din apropiere și nu-și făcea probleme pentru viitor. După ce-și luă rămas bun cu o privire puțin încețoșată de povara anilor, de la lucrurile importante din casă, ieși grăbită cu o mică sacoșă în care îndesase o cămașă de noapte… de-acum putea începe drumul fără de întoarcere spre altundeva…
În spital a stat ce a stat și într-o bună după amiază, când doctorul a sosit la vizită, s-a așezat pe patul ei și a spus: „Cred că poate vrei să-mi spui ceva”, era un medic bătrân care văzuse multe în viață și mai ales intuia…
„Ei ar fi multe de spus” – a zis bătrânica Gerty, „am avut un vis în care am primit un bilet în care îmi citeam destinul apoi am fost zvârlită în tunelul renașterii și apoi m-am născut dar am uitat ce-am citit odată cu primele scâncete din brațele mamei. Pe biletul meu era scris, parcă cu foc sau cu sânge, că trebuie să-l suprim pe cel mai apropiat mie, un suflet pereche al meu… acolo știam că e perechea mea. N-am putut să fac nimic, de anunțat nici atât, căci într-atât de zorită eram, pe tunelul renașterii, care se căsca ca un fel de hublou prin care trecem spre ceva nelămurit atunci – viața de aici.
Am copilărit frumos în aceeași casă în care am locuit toată viața uitând cu desăvârșire ori ce lucru de dincolo. A venit și clipa când m-am îndrăgostit, m-am căsătorit și am trăit bine cu omul meu cam trei, patru ani. Era un om frumos, manierat, după care femeile se dădeau în vânt iar lui nu-i displăcea ceea ce se înfiripa în jurul lui. Mai mult își făcuse un obicei înainte de a pleca să-mi ceară o cafea bună cum o făcusem cu multă dragoste până când mi-am dat seama că mă înșela și pleca la amante. Știam din copilărie, de la cucoanele care veneau să joace cărți cu mama la noi în casă că există un leac pentru așa ceva. Mi-a zis, «hai să încerc» și într-o bună zi în obișnuita cafea pe care i-o ofeream cu același zâmbet îi puneam și ceva sare amară. Cum lui îi plăcea cafeaua foarte dulce nu a simțit nimic.
După un timp a început să slăbească, să se plângă de dureri de stomac și să nu se mai ducă la amante, dar nici la mine nu mai putea ieși. Eu îl îngrijeam frumos dar continuăm să-i dau «doza zilnică» până când într-o noapte m-a strigat cu voce stinsă: «vino te rog… am visat că sunt vinovat față de tine și un tribunal ciudat m-a condamnat… iar tu Gherty erai procurorul… dar uite îți jur că dacă mă, pun iar pe piciroare devin alt om, n-am să te mai supăr cu nimic și-ți voi fi credincios numai ție»…
Eram tânără, l-am iertat pe moment și l-am îngrijit așa de bine că peste o lună o lua de la început că de, lupul și părul sunt cele care rămân iar eu mi-am jurat atunci că nu-l voi ierta. Și uite așa, după multă vreme s-a prăpădit de cancer de colon, eu am rămas o văduvă grijulie, mă duc săptămânal de peste 60 de ani la cimitir… dacă n-aș fi visat azi noapte nu v-aș fi spus nimic și plecam cu mare păcat, dar acum știu că destinul vine cu tine și trebuie împlinit”.
Deodată d-na Gerty suspină adânc, inima i se opri și plecă și ea spre judecata unui for de care e greu să te fofilezi. Doctorul, care auzise și văzuse multe în viața lui îi închise ochii și chemă două asistente s-o pregătească pentru ultima înfățișare… când apărură brancardierii doamna Gerty era pregătită…
…horia petru vertan
