La 11 noaptea, în piaţa Lahovari, m-a oprit o frumoasă domnişoară.
– Mă scuzaţi, doriţi un furnicar?
Am început să râd, presupunând că este o nouă manieră de a agăţa. Mă înşelam.
– Vă pot furniza o femelă adultă, sănătoasă.
Am tăcut, privindu-mi cu atenţie interlocutoarea. În ciuda frigului, avea un decolteu adânc. Probabil că nu depăşea 20 de ani. Sau nici atât. Ochi migdalaţi, căprui, gură subţire, dar bine desenată, păr negru, ondulat, căzându-i pe umeri.
– Apartamentul meu este cam neîncăpător pentru marfa dumneavoastră, am observat. Eu locuiesc la două camere.
– Nu are importanţă, vă ofer gratuit remorca specială în care a fost adusă din Bolivia. E obişnuită acolo.
– Dar nu a îngheţat aici, în februarie?
– Asemenea exemplare sunt făcute să reziste la temperaturi joase. De fapt, rezistenţa la temperaturi joase nu reprezintă mai nimic faţă de muzică şi de poezie.
– Poftim?!
– Furnicarul pe care aveţi rara ocazie de a-l achiziţiona scrie, dar mai ales cântă.
Mi-am aprins o ţigară.
– Deci cântă…
– La 6 luni, recunoştea Schubert.
– Încep să înţeleg de ce puii au asemenea urechi. Nu mi-a dat niciodată prin minte că ar fi muzicale.
Mă tot aşteptam să treacă la o propunere de alt soi, mi se părea că e din cale afară de aberantă conversaţia. Dar fata (i-am sesizat şoldurile pline, talia subţire, un dinte uşor inegal perechii sale, jos, dunga şăgalnică de sub uitătură) insista.
– L-am testat în Bucureşti: funcţionează perfect. Alaltăieri, în Drumul Taberei, a executat Fortuna Imperatrix Mundi…
– Carmina Burana?!…
– Exact. Îl meritaţi, văd că sunteţi un om special!
Avea gleznele mici, fine, iar pulpele i se arcuiau desăvârşit.
– Mulţumesc. (Îmi plăcea rău fata, m-am enervat!). Şi cântă suportabil?
– Tehnic vorbind – impecabil. Dar să-i verificaţi volumul! Se mişcă paturile din blocuri pe bulevard! Şi pasul!, pasul!… E irezistibil!
Fremăta. Îmi venea s-o sărut fără alte explicaţii. M-am abţinut.
– Cât costă?
– 17 milioane de Euro.
– H?!…
– 17 milioane de Euro.
– Vindeţi un bombardier?
– Avem şi bombardiere, dar constat că nu sunteţi la curent cu preţurile.
– M-aţi întâlnit mergând pe jos, nu am un submarin atomic pentru a mă duce acasă, trebuie să ajung în Romană ca să iau taxiul – bănuiţi că dispun de 17 milioane de Euro ca să aud Fortuna Imperatrix Mundi cântată la trompă?!…
S-a dezbrăcat. În gerul nopţii, şoldurile ameţitoare… pubisul ca de manual de sculptură antică, sânii capabili să ridiculizeze măiestria unui Leonardo… – mi s-a părut, o clipă, că nu mi-e străină… o referinţă culturală?… toate astea rămăseseră în faţa mea, proţăpite ca la fotograf… Am admirat-o cu o figură de imbecil (cred). Eram convins că stelele şi-au încremenit mersul pe cer.
– Mă vrei?, m-a întrebat.
Eram prizonier.
– Te vreau.
– Atunci cumpără furnicarul, cretinule!, a zbierat îmbrăcându-se la loc. Poate că vei remarca, în felul ăsta, ce ţi se oferă – la momentul potrivit! Şi, dacă ţi s-ar mai fi dat o şansă, probabil că recurgeam la dragoni, la Echidna, la Tiamat, la Gorgone, sfătuindu-le să şerpuiască prin Drumul Taberei – şi NU le-ai fi văzut!
Am urmărit-o cu privirea; dispărea către Magheru. Nu îmi aduc aminte să mă fi simţit vreodată mai singur. Ningea calm, timpul se depunea pe caldarâm.
