Pe site-ul dedicat Monseniorului Vladimir Ghika, http://www.vladimirghika.ro/scrieri_Ghika/spicuiri_istorice/16_din_istoria_palatului_regal-1.php am găsit acest document, publicat de domnia sa în volumul Spicuiri istorice. M-am hotărât să-l folosesc nu doar ca material documentar, ci să-l împărtășesc cu alţii, mai ales cu cei foarte tineri, care nu au încă plăcerea studiului pe document, considerând că aşa o frumuseţe a limbii române, aşa o bogăţie de informaţie istorică nu-i poate lăsa indiferenţi.
Autoarea rândurilor de mai jos este o prinţesă, domniţa Alexandrina Ghika, nepoata de soră a primilor domni pământeni ai secolului al XIX-lea, Grigore al IV-lea Ghika şi Alexandru Ghika. Domniţa, care a copilărit şi a trăit în reşedinţele domneşti ale familiei sale din Bucureşti povesteşte cu farmec despre ilustra sa familie, care a dat Ţărilor Române nu mai puţin de nouă domnitori, despre modul de viaţă al familiei domneşti, obiceiuri ale timpului, personaje care îi populau existenţa.
Este o perioadă interesantă, aflată între două lumi, un Orient trecut, dar care-şi lăsase o puternică amprentă asupra instituţiilor şi mentalităţilor şi un Occident abia întrezărit. O epocă în care elitele noastre fac opţiunea trecerii către stilul vestic european în cultură, vestimentaţie, ambient şi chiar în politică.
Ortografia este cea a timpului său pentru a păstra frumuseţea limbii române vechi.
„ La începutul veacului trecut, după gonirea Fanarioţilor, Curtea Domnească era subt unchiul meu Grigore Ghika al VIII-lea, Domnul Ţărei Româneşti, pe podul Mogoşoaei, nu departe de magazinul Capşa de astăzi, în palatul care a fost mai pe urmă cumpărat de familia Lahovary, afectat Clubului Tinerimei, aliniat şi deformat cu totul. Avea mari şi frumoase încăperi, decorate de pictorul italian Giacometti şi, la catul cel d’întâi, nişte colonade de porfir cu pereţii mobili cari îngăduiau transformarea mai multor saloane într’o singură sală foarte arătoasă, coloanele rămânând singura amintire a pereţilor dispăruţi. În timpul răsboiului ruso-turc din 1828, aceste saloane serviseră la mari recepţiuni. N’am cunoscut fireşte palatul acesta în timpul domniei unchiului meu (domnia lui erà cu câţiva ani anterioară naşterei mele). Însă printr’un reflux al menirei acolo am locuit când m’am măritat cu Principele Ioan fiul lui Grigorie Ghika al X-lea al Moldovei, şi de acolo am plecat ca să mă cunun în biserica Sărindar, astăzi distrusă, enoria şi loc de vecinică odihnă a Ghiculeştilor Munteni mai toţi, dela Marele Ban Dimitrie (…1808) încoace. Pe de altă parte muma mea, Pulheria Ghika sora Domnitorului îşi petrecuse acolo tinereţele şi îmi povestea deseori anecdote referitoare la acest palat. Una, prin ciudăţenia ei, merită să găsească loc în această cronică: unchiul meu, cel d’întâiu domn pământean după alungarea grecilor, în reacţiunea naţională ce urma venirea lui pe tron, încerca dela început să stârpească ori-unde abuzurile greceşti; într’altele avusese de suprimat cea mai nostimă sarcină de curte ce s’ar putea închipui. Fusese întocmită în timpul celor din urmă fanarioţi. Opt inşi, îmbrăcaţi cu portul cel mai strălucit, trebuiau să intre în fiecare dimineaţă, în odaia de culcare a Domnitorului, imediat după trezirea lui şi trebuiau să-i zică laolaltă „Frumos eşti Măria Ta! „Sprincenat” (sic!) „eşti, Măria Ta!” După această exclamaţie, strigată în cor, se retrăgeau în bună ordine, milităreşte. Ziua începută astfel părea mai dulce grecoteiului. Plata „slujbei” erà însemnată. Alt palat Ghiculesc, tot în timpul lui Grigorie-Vodă, erà pe malul Dâmboviţei, o adevărată cetate moştenită de la Marele Ban Dimitrie Ghica. Am fost silită s’o vând Statului, şi pe ruinele ei s’a clădit prefectura actuală a Ilfovului. Avea părţi arhitecturale frumoase de piatră cioplită, cam în felul palatelor Brâncoveneşti de la Potlogi şi Mogoşoaia. Singura rămăşiţă care se mai vede a vechiului palat este fosta lui capelă şi dînsa preschimbată în partea ei exterioară, căci capela erà mai jos decât pământul într’o criptă a palatului, şi distrugerea aripei acesteia a casei a necesitat o clădire nouă ca să o acopere.
Urmaşul lui Grigorie-Vodă, celalt unchiu al meu, Alexandru-Vodă Ghika al IX-lea mută reşedinţa domnească şi o stabili acolo unde mai este astăzi, în fosta casă Golescu, intrată mai târziu în patrimoniul statului.
Puţin după naşterea mea, am fost adusă la palat pentru botez cu o oare care solemnitate, după porunca unchiului şi naşului meu Alexandru-Vodă (numele de Alexandrina lui îl datoresc) în acest „carrosse” al încoronărei ale caror rămăşite cam stricate de intemperii şi de bătrâneţe se pot vedea în castelul din Paşcani (fosta reşedinţă de vară a Domnitorului). Vicontele de Grammont, mareşal al Curtei „caracoleà” înaintea uşei şi un escadron însoţea trăsura. După spusele unchiului, care mă cicălea deseori despre asta, eram fiziceşte, pe atuncea, puţin vrednică de un cadru atât de arătos născută la şapte luni, eram, aşa zicea el, zbârcită ca un măr după iarnă şi slăbuţă de speriat.
Am petrecut copilăria jumătate în palatul cel nou, jumătate în casa părintească din str. Academiei. Ar fi rămas din timpul acesta mai multe urme iconografice înzestrate de vre-un interes istoric, dacă, cu nepăsarea obişnuită la noi, cea mai mare parte n’ar fi dispărut. Unele au supravieţuit „naufragiilor” de amintiri prea dese în ţara noastră: sunt desemnele şi litografiile vestitului artist Raffet, dintre carele cele mai interesante, poate, din punctul de vedere istorico-pitoresc n’au fost reproduse în ilustraţia călătoriei lui Demidoff, ci au fost risipite sau au rămas îngropate la Biblioteca Naţională din Paris, unde d-şoara Bengescu a luat după ele câteva decalcuri. Sunt şi acvarelele pictorului francez Doussault, aproape toate rătăcite şi nimicite din nefericire: dintr’însele cinci sau şase, cele mai puţin caracteristice, au fost reproduse prin gravură pe lemn; din seria aceasta de picturi au scăpat la mine câteva eşantioane care fac şi mai vie părerea noastră de rău de a vedea distrusă sau ascunsă nu ştiu unde o documentare atât de preţioasă şi de precisă spre ilustrarea unei epoce prea repede căzută în negura vremei; ca pildă dau aicea icoana inedită după Doussault a salonului mumei mele în anul 1841.
Vodă nefiind căsătorit, muma mea ca sora Domnitorului în toată floarea vârstei şi a frumuseţei, făcea onorurile la Curte şi împlinea rostul Doamnei Ţărei, care lipsea.
Din când în când mama erà suplinită în această sarcină de cumnata ei, nevasta marelui ban Mihai Ghica. Foarte răsfăţată de unchiul şi naşul meu, eram stăpână pe toate. Îmi aduc aminte de toate ascunzişurile palatului de pe atuncea, în care alergam de sus în jos, de jos în sus nebuneşte în tovărăşia fraţilor şi verilor mei. Sala tronului părea ochilor mei de copilă de o mărime neşfârşită şi îmi aducea, cu deşertăciunea ei întunecoasă şi cu solemnitatea aparatului ei, mai ales spre seară, o adevărată groază. A devenit acuma biblioteca Regelui Carol. Partea centrală din fund, a clădirilor actuale între palatul şi corpul de gardă (acesta însuşi fără prelungirea lui spre fund) nu exista fireşte pe atuncea şi nu erà înlocuită prin nici o clădire. Lângă corpul de gardă se înalţa casa prietinului şi ministrului iubit al lui Alexandru-Vodă, Banul Constantin Cantacuzino, o casă după stilul vechiu şi legată printr’un cerdac cu geamlîc de casa alăturată a Tarsiţei Filipescu, cumpărată de el la căsătoria fiului său cu fata lui Mavrus.
În timpul acela, în acest palat au trecut cu redeşteptarea chestiunii Orientului, cu trezirea noastră la civilizaţia apusană, nişte călători de seamă ale căror călătorii au lăsat urme de la diletanţi învăţaţi, ca Demidoff, până la artişti ca Liszt etc… Erà timpul iniţiaţiunei europeane. Şi acolo au încolţit în sufletele străinilor cu vază care treceau, mai multe germene ale filoromânismului, acest fenomen ciudat în istoria modernă care s’a adeverit, într’un mod surprinzător, eficace şi rodnic.
Viaţa erà patriarcală la Curte: tot deodată mai cu pompă orientală şi mai familiară decât viaţa de curte în timpurile şi în ţările moderne. În deosebi alaiurile erau mari la ori care mişcare a Domnitorului: nu eşea decât cu opt cai, cu lachei pudraţi în deviza roşie şi cu escorta miliţiei. Precum se ştie Domnul erà la noi un suveran puţin statornic, dar absolut, cum nu s-a văzut decât în Rusia, având toate în mână, printr-o confuzie de puteri foarte mare. Cu toate că, prin regulamentul organic, se dăduse aşezărei statului o înfăţişare mai parlamentară şi mai modernă, totuşi, de fapt, situaţia de mai înainte se schimbase puţin şi se găsea moraliceşte întarită pentru Alexandru-Vodă prin calitatea lui de Domn pe viaţă, frate cu antecesorul său, având, după perspectiva lăsată de Puteri la tractatul de la Adrianopol şi posibilitatea unei dinastii de întemeiat, cu atât mai mare înlesnire că erà al noulea Domnitor dintr-o familie anterioară erei Fanariote. Această situaţie trăgea dupa sine consecinţe în ceea ce privea prestigiul Domnului. Atmosfera erà foarte deosebită de suveranităţile constituţionale de azi; se dovedeà un fel de respect într-o parte şi de fală într-alta care nu se temperà decât cu nesiguranţa zilei de mâine, mereu ameninţată de intrigi, de tânguiri la Puteri, de conjuraţii. Pe de altă parte, dacă se găseà înconjurat de aureola ce datina şi împrejurările dădeau Domniei lui, Vodă din neamul Ghiculeştilor, cunoscut de moş strămoş, pământean şi iubit de veci, se apropia deseori de cei mici, nu simţea trebuinţa de a se izolà spre a se mări. Venea mereu în atingere cu toate straturile populaţiunei. „Vorbea cu oamenii”, după vechea zicătoare românească şi asta îi făcea mai mulţi prietini între cei de jos, cari atât preţuiesc această părintească convieţuire.
Dealtmintrelea, din firea lui, Alexandru Vodă, ca şi fratele său Grigorie Vodă, erà mai mult pornit spre simplicitate. Desfiinţase mai multe solemnităţi deşerte. Prin decret domnesc, exagerând poate democratismul, căci lucrul se făcea nu ca dela supus la stăpân, ci de la fiu la părinte, suprimase obiceiul sărutărei de mână la Domnitor, obiceiu străvechiu, care în Moldova s-a păstrat până la Unire.
Înfăţişarea Curtei se schimbase cu totul după Kiselew. Portul domnesc, ca şi portul vechiu boeresc, dispăruseră. Grigorie-Vodă îi rămăsese credincios până la sfârşit. Alexandru-Vodă urmă moda apuseană, erà mereu în uniformă de şef al armatei, în manta căptuşită cu atlas alb, sau, uneori, civil, mai cu seamă, în timpul iernei, într-o blană, în care chipul lui a fost deseori reprodus în portretele timpului (de pildă în acela, foarte asemuitor, al Almanachului de Gotha din anul 1842).
Boerii înşişi erau mai toţi după moda din Paris sau Viena. Abia am văzut în cea mai fragedă copilărie a mea, câţiva boeri cu antereu, brâu şi giubea: unii, boerinaşi retrograzi, alţii, bătrâni puţin schimbăcioşi, ca nepotul meu Banul Filipescu, baş-boierul, cu veştmintele sale de ştofe preţioase şi de blănuri scumpe, cu işlicul lui înalt şi barba sa lungă de un cot, albă ca zăpada. Am zis nepotul meu bătrânul Ban Filipescu, să nu se mire lumea: Banul Dimitrie Ghika, bunicul meu, avusese, zice-se douăzeci şi patru de copii (am găsit şi identificat pai-spre-zece din-trânşii ajunşi la vârsta de om) dintre cari muma mea erà cea mai tânără. Deosebirea de vârstă într-o atare serie de fii şi fiice crease cele mai ciudate înrudiri – copilă, eram asfel vară bună cu toţi bunicii şi străbunii din ţară, şi aveam eu, un bunic născut puţină vreme după moartea lui Ludovic al XIV-lea!!! Când am ajuns la vrâsta de cinsprezece ani toţi moşnegii boeri din Muntenia şi Moldova, care-mi erau veri primari sau chiar nepoţi, îmi făcură gluma următoare: în ziua de Crăciun, primii o pereche de ochelari de babă şi o tabacheră de sidef grosolană umplută cu tutun de tras… cu o adresă a tuturor boerilor încărcaţi de zile ale amânduror Principatelor începând: „Scumpo şi Venerato mătuşe!” În vestibul, ca să fie imediat contra-partea lucrului mă aşteptà o ladă întreagă de atlas alb cu bomboane, subt un rând de trandafiri, dăruită de bătrânii, însă galanţii mei nepoţi.
Tot aceiaşi deosebire de vârstă între copiii Banului Dimitrie, alături de puternica şi sănătoasa bătrâneţe a părintelui lor, a fost prilejul unei anecdote cu haz. Erà în toiul frământărilor revoluţionare şi al luptelor europene: împăratul Leopold al II-lea cu armatele sale se mişcă mai aproape de graniţele noastre. Boerii munteni se duseră spre a-l salutà. Marele Ban Dimitrie baş-boierul Munteniei, erà în fruntea lor, cu vr-o duzină de „copii” dintre cari unii cu barbă căruntă, alţii abia băieţandri; în mijlocul acestor fii de toate vârstele, stătea, uriaş, bătrânul ban cu o înfăţişare mai voinică decât toţi. Îşi prezintă familia. Atunci Leopold zise râzând: „Gluma e bună! dar acum Prinţule, spune-mi: care-ţi sunt fraţii şi care îţi sunt fii!” Dintre aceşti „copii” mai bătrâni am cunoscut una din cele mai „antice” mătuşe ale mele: Anica Floreasca, bunica generalului Florescu, care a trăit până la vârsta de o sută de ani şi de care îmi aduc aminte, cu turbanul său de tifon alb à la M-me de Staël” cu „feroniera” ei de smaragd pe frunte.
Banul se căsătorise de două ori, odată cu Maria Văcărescu; a doua oară cu Elena Razu. Bunica mea, a doua nevastă a banului – îi devenise nevastă ‘ntru nişte împrejurări foarte romantice. Marele ban erà fratele mai mic al lui Grigore Ghika al V-lea, Domnul Moldovei, martirul neamului nostru, asasinat şi decapitat în 1777. După savârşirea crimei din Beilic, prin nu ştiu ce pornire de cruzime rafinată, Turcii poftiră fără a-i vesti ceva, pe ministrul şi sfetnicul preferit al lui Grigore-Vodă, Razu. Acela, intrând în odaia întunecoasă unde zăcea stăpânul său, alunecă în sânge, şovăi, îşi prinse picioarele în cadavru, şi văzând la câţi-va paşi mai departe capul lui despicat, căzù grămadă pe trupul neînsufleţit; nu se mai ridică, lovit de dambla. Ca un fel de pioasă amintire pentru tragica întamplare, care împreunase sufletele domnitorului şi al sfetnicului său devotat, marele ban Dimitrie vroi să se căsătorească cu fata boierului Razu; aceasta îi dădu mai mulţi copii dintre care banul Mihai, Alexandru-Vodă, spătarul Costake, şi cea din urmă, mama mea, născută cu veacul în 1800.
Dealtmintrelea, despre Grigorie-Vodă cel ucis pentru protestarea lui împotriva răpirei Bucovinei, am o comoară de tradiţii familiare; erà unchiul mamei mele şi se păstrau cu sfinţenie toate amănuntele morţei sale. Unele sunt foarte cunoscute, chiar poezia populară le-a vulgarizat. Altele nu se găsesc însemnate nicăeri, nici în povestirile contemporane nici în stihuirea vestită, nici în însemnările Domniţei Ruxanda; sunt de pildă, detaliile luptei ce susţinuse Vodă: mulţumită forţei lui erculeane erà să scape asasinelor săi după cele d’întâiu lovituri, rupând şi deslipind din zid dungile de fier ale ferestrelor, când o ceată de negri săriţi în ajutorul celor dântâiu asasini, îi dădură în spate cele din urmă lovituri. Tot aşà nu sunt consemnate în cronicile timpului soarta lui Razu şi logodna marelui Ban. Posedăm la noi şi o amintire materială din clipa aceasta, singura moştenire ce a scăpat la confiscarea generală a averei Domnitorului după moarte: paftalele care închideau la gât mantaua domnească a lui Grigorie-Vodă. Erau ca pecetluite cu un rubin de toată frumuseţea, de culoarea tocmai a acestui sânge vărsat pentru ţară, unul din cele mai mari rubine de pe lume. A trecut de pe pieptul mutilat al mucenicului neamului la ceilalţi domnitori Ghiculeşti şi a ajuns, din domnitor în domnitor, până la copii mei cari’l posedă acuma şi-l păstrează ca pe nişte moaşte preţioase. A fost totdeauna purtat ca pafta pe mantaua domnească; portretul din urmă al lui Alexandru-Vodă ca Domnitor al ţărei în 1841 îl înfăţişează, între patru rânduri de briliante. „
