Original si copie

Pe vremea comunismului biruitor, umbla o anecdotă cu Bulă: se spunea că părinţii lui, disperaţi că a murit bunica taman când trebuia să primească pensia, au aşezat-o pe scaun şi au proptit-o în fereastră, ca să le dea poştaşul bănuţii. Ai zice că e o creaţie a spiritului dâmboviţean al vremurilor noastre. Ei bine, nu. Este probabil o creaţie a spiritului sus-amintit, dar e bătrână de aproape două veacuri.
Iată povestea
Iată povestea, aşa cum ţin minte că am citit-o în una sau două cărţi:
La începutul veacului al XIX-lea, domnitorul Alexandru Suţu îşi avea curtea domnească într-o casă mare, care se ridica pe locul unde se află astăzi teatrul Odeon, adică pe Calea Victoriei, pe atunci Podul Mogoşoaiei. Vodă Caragea mutase curtea aici, după incendiul ce mistuise în 1813 curtea din Dealul Spirii, cea care căzuse pradă atâtor incendii, încât fusese numită Curtea Arsă. Voda Caragea luase deci cu chirie casele Marelui Ban Dumitrache Ghica si, cu mare tristete, caci grec era si, ca toti grecii, strangator si iubitor de arginti, ii platea Banului in fiecare an pentru asta bani frumosi, 6000 de galbeni sunatori. Casele aveau o curte mare, cu felurite acareturi, inchisa spre Podul Mogosoaiei cu un zid strapuns de o poarta solemna, adevarat poarta domneasca, numita Capusi Pasha si impodobita cu sculpturi. Poarta a pierit demult, topindu-se in praful istoriei, dar sculpturile mai pot fi vazute si astazi, servind de podoaba portii din zidul curtii palatului Mogosoaia, cea din dreapta palatului.
Întorcându-ne la casa domnească
Întorcându-ne la casa domnească de pe Podul Mogosoaiei, trebuie sa spunem ca aceasta avea pe fatada, la inaltimea primului etaj, un sacnasiu, acel precursor al balcoanelor inchise de pe blocurile din ziua de astazi, pe care Voda nu-l folosea ca sa-si tina in el cartofii si varza murata, pe tipicul mahalagiilor moderni, ci ca sa stea in tihna dupa-amiaza pe jiltz si sa urmareasca forfota de pe Pod, bandu-si filigeanul de cafeluta si fumandu-si ciubucul.
Alexandru Sutu a domnit de patru ori in tara Romaneasca (iulie-august 1802, august-octombrie 1806, decembrie 1806 si noiembrie 1818-19 ianuarie 1821). Vremurile erau tulburi, ca de obicei in Bucuresti. La a patra domnie, simtind ca zilele ca Domn ii sunt numarate, Maria Sa isi obligase supusii sa plateasca biruri peste biruri, si stransese bani buni pentru zile negre. E drept ca, poate si din cauza atator biruri, zilele se anuntau intr-adevar negre: umblau zvonuri de rascoala, iar in mare taina se pregatea revolutia greceasca. Se spune ca asta i-a si adus moartea lui Alexandru Sutu, pentru ca o legenda tenace pretinde ca a fost otravit chiar de catre eteristi.
Astfel ca, la 19 ianuarie 1921, s-a raspandit prin targ vestea ca Voda si-a dat obstescul sfarsit.
Consoarta Măriei Sale
Consoarta Măriei Sale era o femeie apriga si cu simtul familiei. Proaspata vaduva era distrusa. Nu numai de pierderea importantului ei sot, ci si pentru ca, plecarea lui la ceruri venind pe neasteptate, nu avusese ragazul sa aranjeze ca fiul sa-i urmeze la tron. Or, ca sa-l convinga pe sultan sa-l numeasca Domn pe beizadeaua cu pricina, avea nevoie de doua lucruri: putin timp si multi bani. Bani s-ar mai fi gasit, dar timpul lipsea cu totul.
Si atunci, inventivei vaduve i-a venit ideea: a poruncit slugilor sa-l imbrace pe raposat, sa-l invioreze la fata cu niscaiva sulimanuri si sa-l aseze binisor pe canapeaua pe care obisnuia sa stea in fiecare dupa-amiaza, in sacnasiul dinspre Podul Mogosoaiei, ca sa-l vada toată suflarea si sa creada ca zvonul e mincinos si ca Domnul traieste. Desigur ca, pentru pastrarea in bune conditii a raposatului si a sulimanului, era nevoie sa se mentina in incaperi o temperatura de frigider. Lucru usor: noroc ca era ianuarie, iar in Bucuresti era un ger de crapau pietrele.
Parea că văduvei i-ar fi reuşit
Parea că văduvei i-ar fi reuşit stratagema, asa cum se spune ca le-a reusit parintilor lui Bula, dar norocul ei meteorologic s-a preschimbat repede in ghinion: cum sa nu se mire istetii bucuresteni vazand ca, in toiul iernii, din hornul iatacului domnesc nu iese fum? Au inteles pe data ca nu poate exista decat un motiv pentru care Domnul nu are nevoie de foc. Caci mintea le mergea pe vremea aceea (si poate si azi, desi uneori ma indoiesc).
Iata cum anecdota cu parintii lui Bula se dovedeste doar o palida copie a unei intamplari adevarate, petrecute într-o dimineata sinistra de iarna de acum aproape 200 de ani.