Într-o dimineaţă de vară, încă răcoroasă fiind la început de iunie, la începutul anilor 1970 din trecutul secol, începuse să se formeze un dispozitiv etanş în jurul Pieţei Palatului, acolo unde tronau Ateneul Român şi Palatul Republicii cu Sala Palatului, cunoscută în epocă şi ca o sală a congreselor partidului de atunci.
Cei care ieşeau din piaţă şi mai ales acei care doreau să intre erau nevoiţi să-şi arate buletinele de identitate pentru a proba că sunt riveranii locului.
Mai spre orele 11 dispozitivul se restrânse cuprinzând doar Ateneul. Nu dura mult şi începură sa sosească musafiri cu totul neobişnuiti în limuzine luxoase, gărzi personale, ce mai cu tot dichisul unor conducători de stat sau şefi, dictatori, regi, prim-secretari cu precădere din stabilul sistem socialist ale acelor timpuri.
Nu s-a făcut multă vâlvă în ziare, nici înainte şi nici după acel eveniment, mai ales că nu avea sa se întâmple nimic important atunci şi abia peste douăzeci de ani foarte puţini, să-i numeri pe degetele de la o mână şi-au dat seama că de acolo şi nu de la Malta a plecat uraganul care a măturat uşor şi fără greutate un întreg sistem….
Să revenim în acele ore, mai ales în acele clipe şi să vedem ce s-a petrecut: sala se umpluse deci cu toţi conducătorii destul de în vârstă ai statelor socialiste şi nu numai… era un eveniment, experiment pregătit diplomatic de multă vreme, că pentru nimica toată nu s-ar fi îmbulzit atâţi conducători… Prin oamenii de la protocol s-a anunţat că evenimentul poate începe, nu înainte ca maestrul Marin Constantin cu corul Madrigal să-i încânte pentru câteva minute bune, pentru a intra în atmosfera proprice celor ce aveau să se întâmple. Corul s-a retras discret cu maestru cu tot şi a apărut un tânăr domn, distins, ce mai… o faţă de intelectual get-beget cum rar se găseau în epocă. Era însoţit de o domnişoară firavă dar foarte frumoasa şi cochetă în acelaşi timp, pe care a aşezat-o în primul rând, pe lateral, în locul care îi era rezervat şi apoi s-a îndreptat spre scenă şi a spus: „lucrurile nu se leagă doar în şagă/sunt făcute să se lege de un şarpe nevăzut/care-şi face bine treaba, când nu uită şi/adoarme în culcuşul său de lut…”
Încet, încet luminile sălii şi-au slăbit intensitatea şi s-au stins. Profesorul foarte calm, căci de atunci era cunoscut cu apelativul de „profesor”, a scos un mic dispozitiv care emana o lumină albastră-violet foarte puternică şi apoi luminile s-au aprins… Cei din sală s-au uitat unii la alţii umiţi, unii cu hainele atârnând pe ei, alţii cu haine prea strâmte şi ca la un semn au zbughit-o din sală spre cei care-i aşteptau în hol şi de acolo direct în maşini unde sosiile lor, pregătite din vreme stăteau pe bancheta şefului…
În sală profesorul s-a luat cu mâinile de cap spunându-şi „vai ce o să spun mamei tale” şi luat în braţe o fetiţă de doi ani din scaunul unde stătuse înainte o domnişoară cu facultatea terminată. Cei plecaţi s-au împrăştiat în patru vânturi iar sosiile lor n-au putut gestiona un sistem care începuse să scârţîie prăbuşindu-se în 1989, iar praful iscat atunci nu s-a depus nici acum înegurându-ne viaţa…
horia petru vertan
