picnic la Balaton

Dar, până să ajungem în ţară, mai avem o ultimă vizită de făcut în străinătate. Deşi nu se prea poate spune că Ungaria socia­listă e chiar străinătate.

Fosta noastră nevastă are o soră, măritată cu un ingi­ner. Nita şi Paul. Suntem prieteni cu ei. O familie de oame­ni adorabili, veseli şi primitori.

De ani de zile suntem martorii necazului lor. Au ce­rut de nenumărate ori să li se permită să‑şi vadă sora. De­geaba. Viza de ieşire din ţară le‑a fost sistematic refuzată. Au încercat să plece în excursii organizate, în excur­sii in­dividuale, au cerut aprobare să plece în vizită, s‑au zbătut în toate felurile să obţină viza.

Bineînţeles că, pentru nişte cetăţeni năpăstuiţi cu o soră/cumnată fugită în Elveţia, o deplasare de serviciu ar fi fost de neconceput.

În sfârşit, cu vreun an înainte, reuşiseră să plece într‑o excursie până la Budapesta. Marele lor noroc a fost că ţara „vecină şi prietenă” începuse deja să facă paşi mici dar hotărâţi spre o anume liberalizare politică şi eco­nomică. Aveau şi un noroc mai mic, dar tot atât de im­por­tant: mama capului familiei era unguroaică.

De îndată ce au ajuns în Ungaria, Paul a şi declarat că vrea să se stabilească în ţara de baştină a mamei lui. Au trecut prin clipe grele, de care aflasem pe căi ocolite, dar re­uşiseră să se stabilească într‑un orăşel de lângă   lacul Ba­laton, şi ne chemaseră cu insistenţă să venim să‑i vedem.

Batem la uşa lor după amiază. Locuiesc într‑o căsuţă modestă, cu grădină. Trandafirii înfloriţi şi pomii încăr­caţi de mere parcă istorisesc o poveste biblică, a cărei con­cluzie e că nu bogăţia aduce fericirea. Oare poveştile biblice se mai adeveresc vreodată în lumea noastră?

Tragem maşina în curte, la loc sigur.

În grădină, între flori, e aşezată masa. Un adevărat picnic.

Se vede bine că n‑au uitat sărăcia de acasă: masa ca­de sub bucate, toate delicatesele de negăsit la noi şi, mai presus de toate, feluri cu carne, multă carne.

Amintindu‑ne şi noi unde ne întoarcem, ne îndopăm ca nişte căpcăuni. Dau iama prin fripturi. Nita e o gospo­dină desăvârşită. Ne lingem degetele.

Conversaţia decurge după tipic.

Ce‑aţi mai făcut voi?

Dar voi?

Ce mai e nou pe‑acasă?

Ce‑aveţi de gând?

Noi le povestim despre călătorie.

Ei ne istorisesc păţaniile lor. Sunt poveştile‑tip ale ex­pa­triatului. Riscuri, strădanii, umilinţe, uneori foame, mici victorii smulse după încăierări crâncene cu viaţa.

Au planuri mari de viitor.

Cam nebuloase, dar mari. Ar putea să rămână în Ungaria şi să revigoreze indus­tria alimentaţiei publice ma­ghiare printr‑un influx de mici.

Mici?

O să ne vină greu să credem, dar micii, creaţie in­com­parabilă a geniului uman, sunt total ignoraţi pe me­leagurile acestea. Paul e convins cu străş­nicie că micii sunt singurul lucru ce mai lipseşte societăţii maghiare pornite pe calea însănătoşirii morale şi econo­mice.

Discutăm cu seriozitate cestiunea.

Reiese că singurul lucru care‑i lipseşte (şi-i trebuie neapărat) e o reţetă corectă pentru confecţionarea micilor.

Dacă ar dispune de o asemenea armă secretă, ar porni simplu, de la nivelul cel mai de jos, adică o mică tarabă în­zes­trată cu un grătar, aşezată pe malul lacului Balaton. Fără îndoială că haitele de turişti care se îngrămădesc în ju­rul lacului, alertate de mireasma aţâţătoare, irezis­tibilă, ar da buzna in corpore să se înfrupte din această am­bro­zie a timpurilor moderne. E limpede că veniturile vor curge râu.

Nectarul aferent ar putea fi reprezentat de berea un­gu­rească, destul de buvabilă, care se găseşte aici pe toate drumurile. Astfel, vor putea fi prezervate şi interesele fi­reşti ale patriei de adopţiune: industria berii va face un salt spectaculos, ce va atrage după sine, treptat, stimu­larea întregului sistem industrial al ţării.

În momentul acumulării unei sume potrivite, Paul va cumpăra un local, pe care îl va amenaja în stil românesc şi unde va servi onoratei clientele celebrii mici, precum şi feluri tradiţionale ungureşti şi româneşti, ce vor ilustra palpabil înfrăţirea între cele două popoare.

Etapa următoare va aduce succesul fără precedent al unui lanţ de restaurante româno‑maghiare şi, consecutiv, îmbo­găţirea până la cote astronomice a proprietarului sus-zi­se­lor temple ale gastronomiei.

Care proprietar, sperăm noi, nu‑şi va uita prietenii.

Tabloul măreţ ce se desfăşoară în faţa noastră ne toar­­nă speranţă în inimi. Zâmbete serafice ne înfloresc pe chipuri. În urechi ne răsună largi acorduri wagneriene, trium­fătoare.

Promitem ca, atunci când vom ajunge acasă, să ne dedicăm toate forţele căutării celei mai gustoase, aro­mate, tradiţionale reţete de mici.

Discuţia se orientează firesc asupra calităţilor Micului Ideal. Sunt evocate pe rând frăgezimea lui, proporţiile pre­cis definite ale cărnurilor care alcătuiesc pasta, condi­mentele necesare şi probleme ale supra şi sub‑condimen­tării, în sfârşit condiţiile sine‑qua‑non ale delicatului mo­ment al prăjirii.

Plutim pe culmi.

E momentul ca Alex să‑şi dea în petec.

—Şi dacă nu merge?

—Ce să nu meargă? se uluieşte Paul, căzând din nori.

—Combinaţia.

—Care combinaţie?

—Cu micii.

—A, cu micii? O clipă de gândire. —Dacă nu merge cu micii, spune simplu Paul, încercăm să ne refugiem în Germania.

Ceea ce pune capăt discuţiei.

Coboară seara. Grădina se albăstreşte. Caprifoiul şi regina nopţii trimit în jur va­luri de parfum. Nu ne în­du­răm să ne ducem la culcare, vorbim neobosiţi, cu paha­rele de vin în faţă.

Dormim la ei, într‑un pat înfăţat cu cearceafuri scro­bite, cu miros amărui de pelin. Dimineaţa ne bem cafeaua ca nişte prinţi orientali, printre tran­dafiri.

Trebuie să ne luăm rămas‑bun. Astăzi trebuie nea­părat să intrăm în ţară. Şi cine ştie cât timp vom aştepta la graniţă?

Când să ne despărţim, Nita zâmbeşte blând. Putem să luăm niscaiva fleacuri să le ducem acasă?

Râdem.

Le arătăm maşina. E suficient să arunci o privire în cabină şi în port­bagaj, ca să înţelegi că nu mai avem unde pune nimic.

Acum râde Paul.

Dispare în casă şi reapare după o jumătate de minut, ţinând în mână un portbagaj lucrat artizanal din ţeavă subţire de fier, din acelea care se montează cu nişte cleme pe acoperişul maşinilor. Al automobilelor din ţările din „Est”, vreau să zic.

—Uite ce vă dau, zice el radiind de mulţumire. Asta vroiam să duceţi acasă în primul rând. L‑am împrumutat de la prietenul meu, arhitectul Năstase, şi n‑aş vrea să spu­nă că nu i l‑am dat înapoi.

E un soi de cadru de metal cu două traverse sudate în curmeziş, un obiect răpănos, ruginit, îndelung folosit, care ar putea servi drept emblemă a sărăciei şi a spiritului gospodăresc totodată. În doi timpi şi trei mişcări, Paul îl fixează pe Dacia noastră.

—Şi, dacă tot aveţi portbagajul ăsta gol, vă rugăm să mai duceţi pe el şi alte lucruri care am vrea să ajungă în ţară, ne roagă Nita, timid.

Privim cu admiraţie cum îndemânaticul Paul umple port­bagajul cu o zestre neasemuit de bogată. În timp ce mun­ceşte plin de voioşie, ne explică ce sunt şi ce trebuie să facem cu ele.

—V‑am scris toate numerele de telefon pe hârtia asta. Portbagajul îl daţi arhitectului. Nu trebuie să vă du­ceţi voi la el, daţi‑i telefon să vină să‑l ia. O să‑l demon­teze el de pe acoperiş. Roţile astea de rezervă sunt ale vărului meu. Şi pe el să‑l chemaţi. Geamantanul cu haine i‑l daţi mătuşii. E bătrână, aşa că v‑am fi recu­noscători dacă i l‑aţi duce, e prea greu ca să‑l care ea. Canis­tra asta de benzină e a profesorului Ioan de la Ora­dea. Fiţi atenţi că e criză mare de benzină în ţară. Ori­cum, când îi daţi canistra profesorului, spuneţi‑i că‑l rog eu să vă dea douăzeci de litri de benzină. Contra cost, desigur. Altfel mă tem că o să vă fie foarte greu să ajun­geţi la Bucureşti. Aragazul de voiaj l‑am împrumutat de la Coca, vecina noastră. Nu e grabă, când treceţi prin car­tier, lăsaţi‑i‑l. Cutia asta e plină de pantofi purtaţi. Daţi‑i şi voi cui cre­deţi că are nevoie. În punga asta aveţi cioco­lată, bom­boane, Coca‑Cola şi alte asemenea pentru toată lumea. Asta e pentru voi, tot cu dulciuri.

Tot vorbind, îngrămădeşte o cantitate uimitoare de bu­nuri pe acoperişul Rosinantei noastre, care se prăvă­leşte din ce în ce mai jalnic pe amortizoare. Apoi umple go­lurile dintre obiectele mai mari cu o puzderie de pa­chete şi pacheţele, fiecare cu destinaţie precisă.

Alex se uită la cer, cu un aer gânditor.

—Şi dacă plouă? îndrăzneşte el, mutându‑şi privirea pe maldărul de obiecte în ambalaje felurite.

—S‑a prevăzut şi asta, răspunde vesel viitorul rege al micilor, şi aduce din casă o prelată de plastic gros, pe care o prinde artistic cu nişte şnururi de cauciuc, cu câr­lige la capete.

Maşina nu era nici înainte din cale‑afară de prezen­tabilă, dar acum arată ca un hibrid contra firii între un auto­mobil decrepit şi o cămilă bătrână. Îmi trece prin cap un cuvânt şontorog ca şi ea, care i se potriveş­te: ca­târic. Arată catâric. Cămilitic. Da, cămilitic e mai bine.

Ridic din umeri cu fatalism. Ce ne pasă? Dacă putem să le facem o bucurie unor prieteni…

Ne îmbrăţişăm, disimulând cu toţii un sentiment su­bit de dor şi disperare. Cine ştie dacă ne vom mai vedea vreo­dată?

Automobilul‑magazin porneşte la drum, scârţâind dis­ciplinat.

Până la graniţa cu România, oprim la o prăvălie dintr‑un orăşel şi spulberăm ultimele rămăşiţe de valută forte cumpărând pentru cei de‑acasă Coca‑Cola, cioco­lată, ţigări americane, gumă de mestecat şi alte produse ale vicioasei industrii capitaliste, care au străpuns cortina de fier şi corup acum gusturile nealterate ale principialei populaţii a Ungariei socialiste.

După ce aranjăm sticlele şi noile pachete pe deasupra grămezii de lucruri de pe bancheta din spate, ne dăm sea­ma că n‑am mai păstrat nici un ban pentru benzină.

Să sperăm că ne mai ajunge până la Oradea. Iar acolo îl vom găsi pe providenţialul prieten al lui Paul, care ne va vinde douăzeci de litri de benzină.

Bani româneşti avem. La CEC. Nu‑i mare lucru să scoţi nişte bani de la CEC.

Dacă‑i ai.