Drumurile şerpuiesc, se întretaie şi iar şerpuiesc întorcându-se , aşa cum aţa vieţii ne poartă pe meandrele ei până unde vrea ea. Totul e legat de tot, doar nu ne dăm seama că faptul de-a da cu o piatră într-un animal, câine, pisică sau o altă lighioană este echivalentul lapidării unui seamăn.
Patrupezii proliferează peste tot în timpurile tumultoase de după decembrie 1989, pe care mulţi le asemuiesc cu 23 august 1944. Se adunau, întâi timid, apoi se înstăpâneau cu predilecţie în instalaţiile publice, făcându-şi prieteni care le aduceau tot felul de bunătăţi pentru care rasa canină avea o aplecare deosebită… carne, oase şi chiar pâine cu ceva sos gustos care să le reamintească de câte o ciozvârtă gustoasă.
Şeful instituţiei avea o altă optică, dorea ca în curtea lui să nu prindă picior de patruped aşa că dădu ordin ca toţi să fie evacuaţi cât mai departe. Zis şi făcut. Nu s-a apelat la ecarisajul aproape inexistent ci s-a folosit de un camion al instituţiei care i-a dus la peste 30 de km de Bucureşti, pe la Domneşti sau mai departe, dar prin zona aceea. Ţi-ai găsit, încert, încet curtea instiuţiei cu pricina s-a umplut treptat cu refugiaţii întorşi după o saptămână sau chiar mai mult. A fost un joc de dute vino, în care şeful şi cîinii aveau acelaşi obiectiv, dar în sens invers.
Într-o dimineaţă, sosind devreme ca de obicei, şeful îşi parcă maşina, şi-o porni pe alee spre intrarea principală, deschisă deja cu condescendenţă de portar. Până să ajungă acolo îî ieşi înainte un cîine jigărit, care tocmai se întorsese din exilul impus, se opri în faţa directorului Z., căci despre el e vorba şi îi spuse: „pentru că te-ai purtat rău cu noi, azi îţi vei face tu bagajele şi…” îi întoarse spatele cu o coadă plină de scaieţi. Stupoarea, consternarea şi mai ales ciuda că auzise şi portarul vorbele patrupedului, îl făcură pe şef să se târască până în biroul lui rezonabil de luxos, unde puse capul pe birou şi plecă din această lume, să se plângă unui şef mai mare care conducea destinele lumii. Aşa a fost găsit de secretară… Portarul a tăcut mâlc şi si-a dat demisia…văzuse şi auzise destule… nu mai putea suporta.
horia petru vertan
