După o mărturie a Doctorului Eftimie Vigantaux, de la Ruhr-Universität din Bochum (fratele mai mic al profesorului Emil E. Strahl), marele iniţiator al curentului enterosofic se afla, în 1998, la Dublin. Faptul pare mărunt, însă, coroborat cu informaţiile furnizate de către colegii de facultate şi de către colaboratorii mai târzii ai profesorului, conduce fără dubii la concluzia că, deja la data respectivă, acesta cunoscuse operele unor Lypt Gosnaard şi Noetius Ponticus. Desigur, o asemenea informaţie afectează profund tot ceea ce, până astăzi, a fost considerat absolut cert în legătură cu originile enterosofiei, precum şi în legătură cu evenimentele din 1979 de la Padova. Printre altele, se vădeşte astfel că, pornind de la consideraţiunile unui precursor obscur din veacul al XVIII-lea[1], socotite anterior ca având o însemnătate notabilă în conturarea noii discipline, deducerea principiilor de bază ale paleoenterosofiei (numele acordat îndeobşte primelor încercări publicate de Emil E. Strahl) nu era cu putinţă. Elemente mult mai recente, precum şi numeroase recuperări şi reevaluări conceptuale datorate unei perseverente relecturări analitice a câtorva opere mult mai vechi, după cum, de altminteri, confirmă şi eminenţi cercetători ca Minodor Stoicescu Diels ori Amparo de la Vega, vor fi contribuit decisiv la fixarea liniamentelor de forţă ale foarte influentei maniere de reinterpretare care, fireşte, îşi trăgea seva deopotrivă din acele “jocuri” special instrumentate, în primii ani ai deceniului 8, când (nolens, volens), datorită ecourilor suscitate prin expresa intervenţie a membrilor Colegiului de la Darmstadt, bine ilustrate în memorabilele pagini dedicate (în 1964), de către diferiţi autori[2], inclusiv cei care suferiseră de nedreapta condamnare ca foşti legionari, amănunt deja dovedit ca fiind cu desăvârşire fals. În consecinţă, demontând ineptele zvonuri lansate, din motive astăzi lesne decriptabile, cum ar fi cele decurgând din excesiv discutata întâlnire de la Grenoble, din 1999, despre care ştim cu certitudine că nu s-a desfăşurat fără o amplă susţinere din partea cercurilor interesate de, să spunem aşa, dacă ni se permite o scurtă abatere de la convenţia unui tip de limbaj mai puţin colocvial, potrivit cu spiritul unui studiu precum cel de faţă, pe care ni l-am asumat în mod explicit în capitolul precedent. În următorul capitol vom căuta să aprofundăm ipotezele aici formulate, axându-ne atenţia asupra documentelor cu atâta generozitate puse la dispoziţie de către descendenţii familiei lui Otto Bulgarovski (mai cu seamă cele din “Seria de la Frankfurt”, 1908-1936).
Bibliografie selectivă
– Immanuel Kant, Kritik der reinen Vernunft, Riga, 1781;
– Smurf von Schlümpfe, Was heisst schtroumpfen?, Gdansk, Przstof, 1974;
– Victor Beda, Jurnal rutier, Editura Albatros, Bucureşti, 1983;
– Eguilet Polyrôme, Weltanschauung, Sturm, Drang, Paf, Sepsiszentgyörgyi, 1905;
– Noetius Ponticus, De essentia, ente et caelo, New York, 1317;
– Marmotius Nitrula, www.SPQR.it, Roma, 42 d. Chr.;
– Lypt Gosnaard, scrisoare din 30 februarie 1902 către Şmil Hamletovici, Det Kongelige Bibliotek din Copenhaga, fişa 30825/37, br. A-22’/K54-y;
– Cohinor Diamant, Despre sărăcie, Craiova, 1994;
– Rahan, Le Fils des Âges Farouches, Ilexim, Paris-Bucarest, 1975;
– V.I. Bormann şi Adolf Ulianov, Către democraţie în condiţiile păcii universale, Bagdad, 1998;
– Deceneu, carte poştală către Decebal, cca. 105 d. Chr., colecţia personală Ioan Cortea, Morlaca, documentul W-115;
– Emil Gârleanu, Cea dintâi durere, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1978;
– Teclu Xclan, Oivivivinur şpâckc lomprz / Despre noua limbă universală, ediţie bilingvă, Bucureşti, 2011;
– Ion Popescu, Mică istorie a familiei mele, vol. XVI, Bucureşti, 2010;
– Galahad Vedantin Sălăjanu, Ultimele 5 minute din viaţa lui Empedocle, ediţie ilustrată, Bombay, 2012;
– Millard Hartley La Joy, Industrial Automatic Controls, Prentice-Hall, New York, 1954;
– Louis de La Vallée Poussin, The Way to Nirvana: Six Lectures on Ancient Buddhism as a Discipline of Salvation, Cambridge: At the University Press, 1917;
– Meteor Istrătescu Sandovich, Munca sufleurului cu sine însuşi (un exerciţiu despre Macbeth), Yakutsk, 1902.
[1] Immanuel Kant, Kritik der reinen Vernunft, Riga, 1781.
[2] Cf. Ion Popescu, Mică istorie a familiei mele, vol. XVI, Bucureşti, 2010, p. 9864.
