M-am născut nu departe de a părea anormal tuturor. N-am plâns la naştere. Şi cel mai ciudat este că, deşi din punct de vedere biologic şi psihologic, memoria noastră începe să adune amintiri din jurul vârstei de 4-5 ani, aceea a fost prima mea amintire. Nu am plâns. Am văzut totul ca în cel mai ciudat loc posibil. Desigur, trebuie să recunosc faptul că îmi lipsea minimul de conştiinţă pentru a judeca exteriorul meu, dar imi petrec de atunci timpul liber încercând să desenez imaginea mea. Imaginea din capul meu de atunci.
Probabil că mă veţi considera unul dintre cei care îşi pierd minţile, fugind după un ideal. Dar recunosc, mi-au placut maniacii mereu. Şi am fost maniac la rândul meu. N-am fost, însă, constant în ceea ce privea maniile mele. Eram absolut fascinat de monede. Într-un timp, adunasem în dormitorul meu peste 1500 de monede pe care le găurisem şi le legasem cu nişte sfori de lustră. Îmi plăcea clinchetul făcut de ele. Apoi, într-o dimineaţă, m-am trezit cu o durere de cap îngrozitoare şi am apucat să smulg toate sforile până ce monedele s-au împrăşiat pe jos şi m-au lăsat surd din acea zi. Am început să văd poveşti ciudate pe pereţi. Vă spun sincer că sunt în deplinătatea facultăţilor mintale! Dar vedeam adevărate poveşti colorate pe peretele din dormitor. Poate că aveau şi sunet, dar după istoria monedelor, nici măcar glasul lin al muzicii clasice nu mi-a mai mângâiat timpanele. Lucrul cel mai ciudat era că în momentul în care din perete nu mai rămânea decât albul acela spălăcit, memoria mea îmi juca feste. Ţineam minte imaginea, dar nu mai corelam cu subiectul. A fost o perioadă îngrozitoare. Nu puteam dormi, parcă propria minte mă obliga să stau cu ochii pironiţi pe perete până când povestea se sfârşea. Apoi, în timpul îndelungului proces în care încercam să dorm, aveam imagini care îmi faceau ochii să transpire, în adevăratul sens al cuvântului. Nu ştiu dacă aţi mai pomenit aşa ceva, dar nu erau lacrimi, ci sudoarea imaginilor. În scurt timp, am orbit, iar poveştile probabil mai rulează şi acum pe peretele din faţa mea.
Tatăl meu fusese olar, dar mie lutul mi s-a părut întotdeauna prea rece. Acum, toate vasele din casă sunt de lut, şi încă mai tremur când le folosesc sau când trec pe lângă ele. Mi s-a părut ciudat la început, dar apoi m-am obişnuit. Fără să văd, m-am împiedicat într-o zi de vechile lui ustensile şi mi-am zis să-mi înfrâng teama sau neplăcerea. Am luat lutul şi l-am frecat uşor între mâini. Avea un simţ plăcut, parcă mângâiam un animal. Am început să modelez probabil cele mai ciudate forme posibile, căci nu le-am putut percepe vizual niciodată. A fost o altă manie. Mă împiedicam prin casă de toate vasele pe care ulterior le construisem cu cea mai mare grijă. Pe unele le spărgeam, pe unele le dădeam pe jos. Asta mi-a cauzat multe răni şi vânătăi. În ziua în care mi-am propus să fac cea mai înaltă vază din lut, nu mi-am mai putut dezlipi mâinile de maşinărie. Se învârtea atât de tare încât scotea scântei. Mi-au aprins numai buricele degetelor şi am rămas fără simţul tactil. Şi mai ciudat era că nu-mi provoca nici o durere în suflet toată întâmplarea. Ştiam că sunt în mijlocul unui proces al existenţei mele, care mă transforma în altceva decât cel cu care fusesem obişnuit. Nu ştiu să spun dacă eram speriat sau nu. Probabil toată această serie de întâmplări venea şi cu pachetul de linişte corespunzător încât parcă în fiecare seară, exista cineva să-mi şoptească „nu te speria, aşteaptă”. Şi într-adevăr, am observat că pot vedea mai multe fără să văd într-adevăr realitatea, am putut auzi mai multe fără să aud exact ce era în jurul meu şi am simţit mai multe atingând. Nu mai simţeam apa fierbinte, nu mai avea ce să mă ardă, aşa că era o plăcere pe care niciodată nu mi-am permis-o. Şi am văzut, numai că nu puteam vedea în exterior, aşa că m-am îndreptat spre interior. Pe lângă bula neagră şi înspăimântătoare, am învăţat să văd. Dincolo de realitate. De unde venea singurătatea? Şi de unde toate acele obsesii? Probabil vi se va părea cel puţin neomenesc să pot trăi înconjurat doar de obsesii, dar vă spun, mi-au displăcut oamenii. Acum nu am rămas decât eu şi cu interiorul meu, pe care îl văd, dar aş vrea să-l pot atinge, să-l pipăi, să-l cunosc mai bine, cu toate simţurile. Ciudat, parcă stăteam cu altcineva, care nu putea grăi, care trecea prin acelaşi lucru ca şi mine. Am rămas, în final, cu o singură simţire. Puteam vorbi, dar nu-mi plăcea să mă aud vorbind singur. E adevărat, vroiam uneori să urlu, dar să urlu încât sunetul să urle in mine, căci nu-l puteam auzi în exterior.
Într-o dimineaţă am plâns, am plâns până am simţit frigul serii. Nu m-am putut uita să-mi văd expresia feţei desfigurată, dar îmi simţeam faţa arzând. Apoi am izbucnit într-un râs isteric. Nu mai aveam ore, nu mai aveam timp, simţ, legatură cu exteriorul. Şi îmi lipsea orice sentiment care ar putea fi încuiat într-un singur cuvânt. Oamenii obişnuiesc să spună „suferinţă” sau „iubire” unui sentiment care nu poate fi denumit. De aici am crezut întotdeauna că se trage neomenia. Din neînţelegere. Nu poţi defini interiorul. Nu poţi şti nimic despre el.
Nu mai am scop, nu mai am înainte, nu mai am drum. E doar acum. Un veşnic prezent, întins pe mâine şi pe mai încolo. Iar dincolo, doar imitaţii. Râd din nou. Dar râd de ei, fără să-i ating, fără să-i văd, fără să-i aud. Cu mine s-a terminat. Eu am avut un scop, un scop egoist şi perfid de a cunoaşte, dar nimeni nu va şti golul de dincolo. De dincolo de realitate.
AUTOR-DIANE RIZOIU
